Brumărel, aproape de sfârșit, a prins-o pe Stejărica îngălbenită. Nu a apucat să ruginească, dar nu se supără, crede că încă mai are timp. Se uită la stânga, apoi la dreapta și descoperă bucuria pădurii – culori care mai de care atârnă pe ramurile copacilor.
Suratele ei au îmbrăcat parcă straie de mare sărbătoare. Unele frunze sunt roșii, altele portocalii, altele ruginii, iar unele încă sunt verzi chiar. Un amestec de bucurie și nostalgie pare să fi pus stapânire pe copaci. Stejărica îl privi pe Arțărel, care îi zâmbea în apropiere, legânându-se pe o creanga puternică.
– A venit timpul să încălzim pământul, Stejărica, zise Arțărel.
– Așa este. Înseamnă că trebuie să învățăm să zburăm. Crezi că vom reuși?
– Dacă nu încercăm, nu vom ști niciodată. Trebuie doar să așteptăm momentul potrivit.
– Dar, Stejărel, cum vom ști care este acela?
– Vei simți, draga mea.
Mult nu a fost de așteptat. Clipa potrivită veni repede. Soarele s-a ascuns după un nor greu, ce părea că va spăla pământul foarte curând. La început au simțit cum adie un vântuleț, ca de primăvară, apoi acesta a devenit brusc o vântoasă ce le șfichiuia fețele și le flutura în stânga și în dreapta, în sus și apoi în jos. Teiuț a fost primul care s-a desprins de ram și a început să plutească ușor. Când a ajuns în dreptul lui Arțărel i-a zis:
– Hai, Arțărel, e rândul tău!
Acesta se mai lăsă fluturat un pic de vânt și porniră împreună către Stejărica. Ea era tare emoționată – primul zbor.
– Stejărico, spuse Teiuț, haide! Ne vom întrece până la pământ și apoi ne vom avânta până în înaltul cerului. Nu-ți fie frică! Ești puternică! Poți!
Stejărica închise ochii strâns și-și dădu drumul de pe ram. Nu-și luă adio de la el, era sigură că se va întoarce acolo. Când a văzut că zboară, nu mai putea de bucurie:
– Am reușit, prieteni!!!! Să zburăăăăăm!!!
Un dans a început prin toată pădurea. Un dans al culorilor. De parcă însuși curcubeul a venit să coloreze toamna. Mii de frunze părăsiră copacii și se lăsară purtate de vânt. Cu o repeziciunde neînchipuită, toate se înălțau către nori, de parcă erau stoluri de păsări. Văzduhul părea împresurat de o ploaie colorată.
Apoi, vântul se liniști. Pentru o clipă frunzele parcă au fost suspendate în aer, apoi începură să coboare ușor. Una câte una se așezau pe pământ, țesând un covor gros și călduros. Deja putea să vină iarna. Stejărica se așternu și ea. Vântul a dus-o hăt, departe de copacul ei. Nu se mai putea întoarce. Privi cu nostalgie și spuse:
– Pa, copăcel!
Pa,Stejărel!
Deja, la anul
Alte frunze îți vor înverzi ramul.
