Veverițele Max și Rita

Într-o dimineață de toamnă târzie, mohorâtă ca vai de ea, un pui de om a făcut o faptă bună.

Avea Ionuț o treabă în pădure. Nu se știe ce treabă putea avea, dar cert este faptul că mergea și tot analiza fiecare rămurică pe care mai atârna vreo frunză. A descoperit și câteva bobițe de păducel și s-a grăbit să le simtă savoarea. Era pasionat băiețelul nostru de natură, încât știa fiecare plantă pe lângă care trecea, cum se numește și ce hram poartă. Și tot înaintând el pe cărare și numărând ghindele de pe jos, deodată a auzit ceva, așa ca un chițcăit de șoricel. Se uită în jur și cum nu văzu nimic, își ridică privirea. În stejarul, la poalele căruia se oprise, se vedea o scorbură din care atârnau două codițe stufoase. Ionuț nu stătu prea mult pe gânduri și începu să urce în copac. Trebuia să afle ce se întâmpla acolo. Noroc că scorbura nu era chiar așa de sus, iar stejarul era prieten cu el, așa că i-a întins câteva ramuri de care să se agațe cu ușurință.

    Odată ajuns sus, ce să vadă? Erau doi pui de veveriță, unul mai mic decât celălalt, mai mult coadă, decât trup, în rest niște ghemotoace flămânde și zgomotoase. Aveau încă ochii lipiți, dar gurițele lor căscate încercau să adulmece lăpticul unei mămici care lipsea. S-a scărpinat după ceafă băiatul. Treaba era serioasă. A încercat să-i mângâie pe codițe zicându-le:

– De unde v-ați luat, măi pufoșilor? Unde vi-i mama?

În loc de răspuns, cei doi puișori de veveriță începură să plângă și mai tare. S-a uitat Ionuț în jur. În liniștea acelei zile doar ciocănitoarea se auzea bocănind, în rest toți și toate erau scufundate într-un somn adânc. Nici tu urmă de vreo altă veveriță. Era ciudat. S-a gândit totuși că mama e pe undeva pe aproape. Nu putea o veveriță să-și lase puii. Ar fi fost prea de tot. Era timpul să se întoarcă acasă, dar cu greu s-a despărțit de veverițe. Însă, pe drum i-a venit o idee. Cum intră, se și apucă de răscolit.

    – Ce tot răscolești, Ionuț? Ce cauți așa repezit? Îl întrebă mama.

    – Mămă, caut o pipetă, era pe aici.

    – O pipetă? Păi la ce-ți trebuie una?

Băiatul se gândi o clipă, se uită la mama și-i spuse:

    – Știi, am descoperit doi pui de veveriță, care nici ochii nu i-au deschis și care stau singuri. Sunt tare flămânzi. Le-aș duce niște lapte, dacă mă lași. Cine știe când le-a veni mama.

    – Of, suflet bun ce ești! Numai să fii tare atent.

   – Voi fi, mamă.

Au căutat împreună pipeta, iar după ce au găsit-o, mama a încălzit puțin lapte. Pădurea era la vreo cincizeci de metri de casă. Ea știa că băiatul ei e în siguranță, mai ales că stejarul se vedea de la geamul din bucătărie. Ionuț a sperat că veverița-mamă va fi acolo pe când ajunge, dar spre surprinderea lui puii țipau și mai tare. A urcat din nou, cu mare grijă și s-a așezat comod pe ramul de la intrarea în scorbură:

    – V-am adus lăptic, prieteni! Zise el și întinse pipeta către puiul cu blana mai deschisă la culoare. Era fetiță. Avea el socotelile lui și și-a dat seama că erau un veverel și o veveriță. Așa că domnișoara bău prima lapte. Puiuțul a adulmecat un pic pipeta, iar apoi a înhățat-o fără să răsufle. Era tare flămândă, la fel a fost și cu veverelul. După ce i-a săturat, băiețelul i-a mângâiat ușor și le-a zis:

    – Ei, și acum să facem cunoștință. Eu sunt Ionuț, mare specialist în treburile pădurii, iar voi, de astăzi, veți fi Rita și Max. Știu că nu mă vedeți acum, așa că vă anunț că nu sunt veveriță, dar tare dragi îmi sunteți.

Și a doua, și a treia zi a venit băiatul, dar mama – veveriță nu a mai apărut. S-a întristat. Era tot mai rece afară. Și-a dat seama că s-a întâmplat ceva de puii au rămas singuri și dacă până acum nu a venit mama, nici nu va mai veni. În cele trei zile și Rita cu Max se obișnuiseră cu prietenul lor, așa că nu au ripostat deloc, când acesta i-a luat ușurel și i-a băgat în sân. Avea un plan mare. A fugit până acasă. Sub soba în care ardea focul domol, dormea Mura – mama pisică. În brațele ei moțăiau patru pisoi de numai cinci zile, care încă nu-și deschiseseră ochii. Erau exact ca Rita și ca Max., doar că cei din urmă aveau cozi lungi și stufoase. Băiețelul se așeză lângă culcușul pisicii și se puse la sfat cu ea:

    – Mura, ți-am mai adus doi puișori, îi primești? Sunt singuri, flămânzi și nu au mamă. Ajută-mă te rog să-i salvez!!!

Mura stătea cu ochii închiși în continuare. Cu Ionuț, pisica se simțea în siguranță, putea să doarmă dusă. El a scos-o ușor pe Rita și apus-o lângă ceilalți pui, apoi pe Max. Veverițele cum au simțit miros de lapte, au și început să caute prin blană, în câteva secunde sugeau, așa cum nu văzuse băiatul vreodată. Mura a deschis ochii. A ciulit urechile, s-a încruntat un pic, a ezitat, apoi s-a apucat să-i lingă și să-i spele.

    – Ce minune poate fi aceasta? Zise mama apărând în spatele băiatului. Cum de te-ai gândit, dragul mamei? Și cum sug ei, și cum de îi spală ea?!

    – M-am gândit și eu că acum a fătat și are prea mult lapte, așa că-l mai poate împărți la doi. Am discutat cu ea și a fost de acord, adăugă băiatul foarte sigur pe el.

    Toată iarna care a urmat, Max și Rita au locuit în casa de la marginea pădurii, alături de patru pisoiași drăgălași și un băiețel pus pe șotii. Erau cei mai buni prieteni și făceau toate năzdrăvăniile împreună. Veverițele îi învățau pe pisoi cum să se cațere pe covorul de pe perete și cum să sară din floare-n floare, cam spre disperarea mamei. Iar pisoii, îi învățau cum să toarcă și cum să se joace cu ghemotoacele de ață. Iar toți, împreună se cățărau și-l lingeau pe Ionuț și-i făceau farse ascunzându-se sub plăpumioara lui. Era mare veselie.

    Trecură două luni și în timp ce pisoiașii au descoperit carnea, Rita și cu Max au descoperit nucile de pe geam și biscuiții lăsați de mama, intenționat. Când Max a luat prima nucă între lăbuțe, Mura a mers la el și părea că-i spune:

    – Sparge-o și mănâncă-i miezul. Aceasta este menirea ta. Să spargi nuci și alune, și să te hrănești cu miezul lor.

    Max a și spart-o și de atunci asta au și făcut amândoi. Apoi a venit primăvara și au ieșit afară. Încet, încet cele două veverițe au descoperit copacii din grădină, iar mai apoi pădurea. Mura îi privea cu jale plecând, dar știa că acolo este locul lor, acolo-și vor găsi semenii. Într-o zi Max cu Rita au venit lângă ea și mare hârjoană a mai fost. Amândoi erau mari și pisoii erau mari. Parcă a fost ultima joacă împreună. Rita era o veveriță în toată firea cu blăniță roșcată și pieptul alb. Max era la fel, doar că blănița lui era mai întunecată la culoare. După ce i-a spălat pentru ultima dată, Mura i-a lăsat să plece. Ochii ei lăcrimau. Cele două veverițe au urcat pe umerii lui Ionuț și i-au lins obrăjorii. El nu știa că acela era un semn de despărțire.

Dar știa mama:

    – Ionuț, Max și Rita își iau rămas bun de la noi. A venit timpul să meargă în pădure și să se întâlnească cu alte veverițe. Aici nu mai sunt în siguranță. Doar Mura și pisoiașii ei sunt prietenii lor, restul pisicilor le sunt dușmani.

    – Dar, mamă, nu le vom mai revedea niciodată?

    – Nu știu. Vom avea răbdare și vom vedea ce va mai urma.

    Mama avea dreptate, iar Mura nu a avut cum să le învețe pe veverițe să se păzească de celelalte pisici. Așa că Max, atunci când a văzut un motan a crezut că-i este prieten, iar acesta a crezut că Max este un șobolan, iar motanii mănâncă șobolani. Ionuț, îndurerat i-a putut salva lui Max doar coada stufoasă…

Până a venit frigul, geamul de la bucătărie, care dădea spre pădure, a stat deschis, iar de pe el nu lipseau nucile, alunele și biscuiții. După urmele lăsate zilnic pe pervaz, Ionuț știa că a fost Rita.

După o iarnă lungă și grea, într-o dimineață de primăvară călduroasă, pe când stătea pe iarbă în curte, mângâind-o pe Mura, Ionuț a simțit că-i urcă ceva pe spate. O veveriță roșcată, cu pieptul alb, însoțită de patru puiuți i-au ajuns pe umăr.

    – Rita! Te-ai întors! Mămico! Tăticule! S-a întors Rita cu pui! Uraaa! Uraaa! Rita mea s-a întors! Băiatul se tăvălea prin iarbă cu cinci veverițe ce-l gâdilau bucuroase. De atunci , în fiecare primăvară o veveriță, cu puii ei trec negreșit prin curtea lui Ionuț, amintindu-i de fapta bună pe care a făcut-o cândva.