Într-o dimineață, devreme, Strugurel a deschis pleoapele încărcate cu brumă. Se uită în stânga, se uită în dreapta, aruncă o privire și peste bobițele-i răscoapte,acoperite cu puf argintiu și se gândi: “A căzut bruma cam repede, dar, oricum, este timpul pentru cules.
Bobițele vor cădea, dacă mai prind multe dimineți brumoase și apoi frunzele ruginii și-au cam început drumul către pământ. Nu mai e timp de pierdut.” Chiar atunci o vrăbiuță se așeză pe tufa de struguri și auzi spusele lui Strugurel.
– Voi vesti negreșit, Strugurel, spuse ea, stai fără grijă!!!
Cirip-cirip-cirip!
Frunza a îngălbenit,
Strugurel e pregătit!!
Parcă la comandă, au început să se audă trilurile tomnatice ale păsărilor care au ales să nu plece în țările calde. Același cântec răsună peste păduri, văi și câmpii. Oamenii încep să iasă de prin curți, care cu găleți, care cu coșuri, care cu saci – toți merg “la cramă”. Crama e un loc înconjurat de păduri, unde pe câțiva kilometri, se întind viile satului. Așa i-a rămas numele din bătrâni.
– Bunicul tocmai atunci ieșea în prag, când un porumbel gulerat se așeză pe marginea balconului și gugui:
“Gu-gu-gu
Strugurel e gata amu’
Și-l asteaptă pe bunicu’
Să înceapă culesu’.”
Bătrânul se uită roată prin curte. Colo, în vale, se aude susurând izvorul, iar rațele stau pe mal, cu ciocurile băgate sub aripi; nucul din fața casei era aproape gol. Frunzele făcuseră covor în jurul tulpinii. Se uită și la via ce acoperă o bună parte din ogradă – strugurii sunt copți, numai buni de mâncat.
– Da. E timpul, spuse și bunicul zâmbind. Pe voi vă strâng mai târziu, acum mă duc la Strugurel, lui îi este mai frig în pădure.
Adună toate coșurile din nuiele pe care le împletise de-a lungul anilor, le puse în căruță și porni la drum, dar nu uită să-l roage pe porumbel să ducă vestea și la feciori, nepoti, pentru ca să-i vină în ajutor.
Culesul e sărbătoare mare, căci îi adună pe toți acasă și e bucurie. Anul acesta trebuia să fie la fel, numai că unii nepoți sunt tare departe. De aceea strugurii îi pune bunul doar în coșuri de nuiele, are sa-i trimită departe și la cei care nu au ajuns la vie. Bunica vine grabită cu plăcintele calde și urcă lângă el. Și ea speră să aibă ajutoare, măcar la mâncat plăcintele.
– Di-di- diii, Suruleț! Surulet o ia din loc. În spatele căruței e o țeavă lungă. Aleargă o grămadă de copii și urcă pe ea. Îi conduc pe bunici până la marginea pădurii, unde rămân făcându-le cu mâna.
Între timp, Strugurel se uită în lungul drumului – oare au uitat bunicii de el? Nu are cum. Chiar atunci o buburuză escaladă o bobiță:
– Bună vreme, Strugurel!
– Bună vreme,Buburuzo! Ce cauți tu pe aici? E frig. O să îngheți!
– O să fiu bine, se ridică soarele și va fi cald, vreme numai bună de cules. Am venit să te salut și să-ți urez drum bun, și să ne vedem cu bine la anul, Strugurel!!!
– Multumesc, dragă prietenă!!! Am emoții, dar e timpul să fac cel mai grozav must din țară. Rămâi cu bine!!!
Suru trase la marginea viei. Bunicul coborî ca un adevărat cavaler și întinse galant mâna către bunica pentru ca să o ajute. Zâmbi Strugurel. Bătrânii aceștia doi se au unul pe celălalt și tare bogați mai sunt, și frumoși. Îi sunt dragi. I-a urmărit toată primăvara și vara cum au îngrijit harbujii, căpșunile și via, cum au stat alături indiferent că ploua sau era soare. Își îngrijeau plantele ca pe niște copii. Acum aveau răsplata cea mai mare.
– Bună vreme, Strugurel!
– Bună vreme, măi bunel!
– Uite, timpul a sosit.
– Da. Și eu sunt pregătit!
– Anul acesta la Bulinuță te trimit.
– Sunt numai bun de mustuit.
Și s-au apucat doi bunici să culeagă struguri. Roadă bogată e anul acesta. De ar avea și ajutoare mai multe. Rândurile sunt lungi, tufele doldora de struguri. Când au umplut primul coș, bunica și-a îndreptat spatele și privi în zare. Să vadă și să nu creadă!
– Uite, batrâne, cine se îndreaptă încoace!
Bunicul se ridică și el de sub tufe.
Trei basmale și trei căciuli mititele alergau către ei, cu câte un coșulet în mână. În urma lor veneau feciorii și fetele. Cel mai repede alerga baticul galben. Era Bulinuța!!! Nu-i mai văzuse pe bunici de luni de zile, iar acum era aici, gata de cules.
– Bunicilor! Bunicilor! Spor la treabă!!! Striga nerăbdatoare ea.
Era prea departe ca bătrânii să o audă, dar lacrimi de bucurie se prelingeau pe obrajii brăzdați de ani. Bulinuța s-a prăbușit, gâfâind, în brațele lor. Apoi au tăbărât și ceilalți.
În scurt timp, aproape toată roada era pusă în coșuri. Rămăsese Strugurel. Bulinuța se apropie de tufă, cu coșulețul în mână. Nu a mai văzut așa strugure mare de când e ea.
– Bine ai venit, Bulinuțo, i-o luă Strugurel înainte.
– Bine te-am găsit, Strugurel! Ce maaaare ești! Cum te pun eu acum în coș?
Apoi tot ea găsește și răspunsul.Fuge și revine cu un coș mai mare.
– Aici sigur încapi, spuse ea.
– Mă bucur că ai venit la vie, Bulinuțo!Mi-ar fi fost trist să călătoresc singur atâta drum. Stai tare departe!
– O să vin mai des, când îmi vor crește aripile, Strugurel! Dar acum ard de nerăbdare să beau must!
Coșurile au fost duse toate în marginea viei. Un camion, cu o remorcă imensă fu adus din sat.Atât de multă roadă a fost anul acesta, încât nici de zece ori de ar fi venit cu căruța, bunicul nu ar fi reușit să o ducă la timp acasă.
Nepoții au urcat toți în căruță, la fel și Strugurel. Priviră bucuroși via despodobită, iar bunul spuse melancolic:
– Ochii sperie, dar mâinile bucură!
