Pe vremuri, poveștile despre Iisus și despre Moș Crăciun se spuneau la gura sobei. Acolo bunicii stăteau depănându-le , în timp ce puneau lemne de stejar pe foc. În sobă, lemnele trosneau și ardeau în vâlvătăi, semn că era tare frig, iar de pe lejancă abia de auzeai suflarea celor cinci minuni de copii, ce ascultau cu gura căscată.
Astăzi poveștile s-au mutat în fața șemineului. Bunicul a vrut să aducă șemineul din cărțile de povești, direct la el în casă și chiar i-a reușit, dar nici la lejancă nu a renunțat și ea a rămas o feerie de neînlocuit. În zadar le-ar fi explicat el nepoților de la oraș că o lejacă e ca un pat cu sobă, în care faci focul și tare cald și bine e iarna pe el, copiii trebuiau să vadă și să simtă bucuria unui astfel de pat, așa că l-a păstrat. Astăzi, în locul celor cinci copii de altădată, cinci nepoți ascultă povestea steluței călătoare, care i-a însoțit pe Iosif și Maria de la Nazaret până la Betleem și care, în zilele noastre ne însoțește an de an, pentru a ne vesti cea mai de preț naștere a omenirii . O poveste veche care se potrivește de minune pe buzele bunicilor ce privesc către foc îngândurați. Bunica fu cea care începu povestea:
– Steluța apărea în fiecare an în casă. Cam cu o săptămână înainte de Crăciun, bunicul o cioplea din lemn de tei, apoi o învelea într-o folie aurie, iar eu îi lipeam în mijloc o iconiță și eram prima care lega o basma pe ea…Apoi, urma jumătate de sat plin de rudenii, să agațe care un prosop, care o batistă, care o basma. Odată a fost legat și un tricolor.
Steluța era cel mai important moment al copiilor. Dacă în ajun de Crăciun, Clopoțel era cel care vestea apropierea Nașterii lui Iisus, iar clinchetul lui cristalin se auzea peste tot, din dimineața de Crăciun și până la Bobotează, Steluța era cea care vestea marea bucurie tuturor. S-a mutat de pe cer în casa bunicilor, la marginea pădurii.
An de an, Steluța părea a fi alta, bunicul își încerca talentul său de sculptor, până când a găsit-o pe cea desăvârșită și s-a oprit din a mai ciopli alte steluțe. Acum ea stă cuminte, tot în colțul dinspre răsărit, din casa cea mare, livingul de astăzi, e tot aurie, înfășurată și într-o ghirlandă la fel de aurie, iar în miljoc stă aceeași iconiță în alb-negru, de parcă ai zice că e o poză veche, în care se văd Maica Domnului cu pruncul în brațe.
– Ehhh, pe atunci, se trezeau cu noaptea-n cap copiii, povestește și bunicul, se îmbrăcau frumos și pe când încă nici soarele nu era pe cer, doar cocoșii mai vesteau înghețați, zorii, câte o ceată mare, pornea de acasă cu Steluța, cântând Steaua sus răsare. Glasurile lor se auzeau ca o binecuvântare pogorâtă peste sat. Pe atunci, prin geamurile din lemn, împodobite cu vată și gutui, străbătea colinda până în cel mai depărtat colț al caselor. Bunicul tăcu și privi cu dor la gutuile înșirate la geam, parcă rupte dintr-o altă lume. Nu se potriveau ele cu ferestrele din termopan, montate de feciori, pentru ca să nu intre frigul în casă.
– Dar, știi, interveni bunica, până și câinii parcă știau că-i sărbătoare, dădeau bucuroși din coadă, când o vedeau pe Steluța și atunci lăsau cetele de colindători să ajungă până sub ferestre, unde strigau tare: Primiți steaua?! Cine să nu o primească, dacă toți pe ea o așteptau? Lumina în întunericul dimineții ca o făclie și nimeni nu înțelegea de ce. O fi fost de la ghirlanda aurie? Poate, dar luna nu era pe cer, ca să se reflecte în ea. Ceva magic era la mijloc. În noaptea de dinainte, se născuse Iisus, nu putea să nu lumineze, chiar dacă luna era ascunsă după nori încărcați de zăpadă. În aceeași noapte trecuse și Moș Crăciun pe sub brad și lăsase cadouri, cum să nu lumineze? Steluța vestea bucuria și speranța, de acolo îi venea și lumina. Venea și de la sufletele curate și pline de iubire ale atâtor copii care mergeau să colinde, mândri că o duc pe Steluța prin tot satul. După ce vestea ajungea la toți, Steluța revea la marginea pădurii, îmbodobită cu de toate. Apoi bunica o punea în colțișorul de la răsărit, din casa cea mare, se închina către ea și până următorul an, steaua din lemn, stătea cuminte și lumina casa.
– Cam asta a fost Steluța și acum haideți la masă că se răcește mămăliga, zise bunica, ridicându-se brusc din fața șemineului. Cei cinci nepoți o urmară fericiți, parcă treziți dintr-un vis. Bunicul a rămas în fața focului, să mai pună câteva lemne pentru ca să nu se stingă. Toate se întâmplau cu câteva zile înainte de Crăciun. După ce au mâncat mămăliguță cu pește scăldat în mujdei, dar ce mujdei – un sos cu miez de nucă, multă ceapă și usturoi, cum numai la bunici se putea mânca, Bulinuța a mulțumit pentru masă și a plecat către colțul de la răsărit.
– Salut, Bulinuțo, de mult te așteptam!!!
– Bună, Steluțo! Ce frumoasă ești, dar cam prăfuită, răspunse Bulinuța și fugi. După câteva clipe se întoarse cu un prosopel umed și se apucă să șteargă cu atenție praful și firele de păianjen care o împînziseră pe Steluța.
– Dar de ce m-ai așteptat, Steluțo? Întrebă fetița brusc.
– Am stat cam mult în colțul acesta, draga mea. A venit timpul să mă scoți tu în lume. Crăciunul e aproape.
În dimineața când creștinii sărbătoresc Nașterea Domnului, când încă nici cocoșii nu se apucară de cântat, cinci copilași, care o purtau mândri pe Steluța, deschiseră ușa de la intrare, altfel, din cauza termopanelor, bunicii nu i-ar fi auzit. Prima dată se auzi clinchetul ușor al lui Clopoțel, apoi cele cinci voci răsunară ca niște zurgălăi peste dealuri: Primiți Steaua?! Bunica se trezi prima și ca și cum mai ieri au fost toate, strigă:
– Primim, primim!!! Apoi, îi zise încet bunicului – hai, bătrâne, să vezi ce cadou ne-a lăsat Moș Crăciun în prag. Afară răsunau glasuri îngerești: Steaua sus răsare ca o taină mare,/ steaua strălucește și lumii vestește./ Că astăzi curata, prea nevinovata,/ Fecioara Maria naște pe Mesia… Bunica a scos un coș mare cu nuci, mere și cornulețe, pregătite, în speranța că va veni cineva și le-a împărțit celor mai scumpi colindatori. Bunicul, însă, s-a dus la geam și a luat cinci gutui aurii și le-a dat la fiecare.
Astfel, Steluța a prins viață, iar nepoții drag de colinde. Au umblat pe la toate rudele și abia în jurul amiezii și-au amintit că în acea noapte trebuia să coboare prin horn Moș Crăciun și să le lase cadouri sub brădulețul de lângă șemineu. A fost… a lăsat cadouri și multă, multă bucurie.
