Era negru ca pămătuful. Și l-a dorit mult. Atât de mult și l-a dorit, încât nici nu știe de unde a apărut. Pur și simplu într-o dimineață a așteptat-o mieunând în prag. Era un ghemotoc mic și negru, ce se lingușea pe la picioarele ei poate, poate primește și el o farfurioară cu lăptic. Elei i s-a făcut milă și din milă, și de drag l-a adoptat. I-a pus numele Tom, după legendarul Tom, dar acesta are o altă poveste … mai de la marginea pădurii.
O prietenie strânsă îi lega pe cei doi, mai ales că Ela nici noaptea nu-l lăsa singur. Tom dormea pe perna ei și torcea liniștit. Unde era fetița, acolo era și pisoiul. Și apoi l-a învățat ceva special Ela: când îl striga să vină la ea, alerga imediat și i se cocoța pe umăr și nu mai cobora de acolo, până când nu îl ruga ea:
– Tomiță, hai jos, e timpul să mâncăm ceva gustos.
– Mrrrr, meauuuu!!! Tom lipindu-și boticul de obrazul ei și apoi gâdilindu-o cu coada-i stufoasă pe la nas, cobora. Se așezau apoi amândoi la picnic, pe iarba moale de sub nuc și mâncau brânzică proaspătă cu harbuz. Da, da! Lui Tom îi plăcea harbuzul. Cu șoriceii era prieten bun. Niciodată nu i-a plăcut să-i dușmănească, așa cum vedea la alte pisici, putea chiar să-i ajute să se ascundă de ele. Mai bine mânca harbuz, era oricum mai dulce decât micile rozătoare.
Când a venit iarna, ghemotocul negru se ascundea în șuba mamei, la fel de neagră ca el și dormea dus, până când fetița venea de la săniuș. L-a speriat chiar și pe tata, care atunci când a văzut că șuba mamei are ochi și-a făcut cruce. Ei, avea el socotelilel lui, dar Tom era prietenul tuturor și mai avea și un dar aparte – seara, după o zi lungă de muncă se așeza cuminte pe picioarele mamei și torcea o vreme, apoi se urca după ceafa tatei și uita să mai coboare. Știa el că pe mama o dor picioarele, iar tata are spatele înțepenit. Așa-s profesorii și poștașii – seara când se adună, își povestesc bucuriile zilei, iar durerile acesteia le simțea Tom. Și mai ziceau ei că după ce torcea motanul pe picioare sau la gât, nu-i mai durea nimic. Năzdrăvan era Tom.
Dar, bucuria de a-l avea pe Tom s-a curmat într-o dimineață de început de vară fierbinte. Când l-a chemat Ela pe pisoi la masă, el nu a mai venit. A plâns mult fetița. Nu știa ce i s-a întâmplat prietenului ei drag, căci nu putea să pleca așa fără să-i spună. Nu a renunțat Ela nicio clipă la Tom al ei, știa că o prietenie adevărată durează, chiar dacă nu se văd, iar ea nu avea cum să-l uite vreodată.
Speranța micuței nu a fost zadarnică. După trei luni, l-a găsit fratele mai mare la moara părăsită, din centrul satului. Se pare că Tom a ieșit, cumva, din curte și s-a rătăcit.
– Tomițăăăă al meu, te-ai întors!!! Strigă Ela, luîndu-l în brațe, mai, mai să-l sufoce, dar pisoiul s-a uitat la ea cu ochii plini de reproș. Nu a uitat-o, dar era supărat.
– Iartă-mă, dragul meu prieten! Tot timpul m-am gândit la tine. Tu știi că nu te voi părăsi niciodată?
– Mrrrrrrr, făcu Tom și-și lipi boticul de obrăjorul ei.
Prietenii adevărați nu se uită niciodată, oricât timp nu ar trece, știa și el aceasta. Doar nici el nu a uitat-o.
