Trăia odată la marginea unui sătuc oarecare, un moş. Un moş foarte bătrân, cu o barbă luuuuungă până la călcâie. Avea o haină lungă verde, cu manşete albe, iar pe cap purta o scufie, tot verde. Îl puteai vedea umblând agale pe uliţele satului de dimineaţă şi până în miez de noapte, sprijinindu-se într-un baston din lemn de brad lucios, care părea că acum l-a făcut, deşi e tot acela de când erau străbunicii copii.
Oamenii îi spuneau Moş Somn. Dacă-l vedeai pe drum, ştiai că cineva are nevoie de somn. Mergea Moş Somn la poarta omului, lovea uşor cu bastonul în poartă, iar în casa aceea negreşit se aşternea liniştea. Dacă îl vedeai de dimineaţă, sigur mergea la vreun bebeluş, dacă era amiaza, atunci era rândul copiilor să lase jocul deoparte pentru o mică pauză, iar dacă era trecut de asfinţitul soarelui, clar era timpul ca toată lumea să meargă la somn.
Moş Ene avea o căpriţă cu care-şi mângâia vremea. Nu avea copii, fraţi sau surori. Nu ştia nici când s-a născut, nici cine i-au fost părinţii. Se ţinea minte aşa bătrân şi cu barba lungă de când era el. S-a întrebat de câteva ori, dar nu i-a venit niciun răspuns de nicăieri, aşa că a lăsat-o baltă.
Dar iată că într-o noapte răcoroasă de la un sfârşit de toamnă, când stră-stră-stră-stră-străbunicii tăi erau mici, Moş Somn a ieşit agale cu bastonul în mână. Soarele plecase deja la culcare. Oare i-o fi bătut Moş Somn prima dată lui în poartă? Nu se ştie. După ce a colindat mai bine de jumătate de sat, bătrânul ajunsese pe o uliţă de la marginea pădurii. Cănd dădu să bată în ultima poartă de pe străduţă, auzi un scâncet.
– Ce să fie oare? Mormăi mirat Moş Somn. Este aproape miezul nopţii. Se luă după scâncet şi-ntr-un tufiş văzu un coş de nuiele acoperit cu ceva alb şi pufos. Când feri păturica doi ochişori cât două afine de munte sclipeau în lumina lunii.
-Ce faci aici, în frig, pui de om???? Cine s-a îndurat să te lase în frigul acesta?
S-a uitat în stânga, în dreapta – ţipenie de om nu era. Moş Somn nu a mai stat pe gânduri. Pruncul era atât de firav, ar fi îngheţat acolo. A lăsat ceilalţi oameni neadormiţi, în grija lui Dumnezeu, iar el s-a grăbit către căsuţa lui, să ducă puiul acela de om la căldură.
-Hai, că am ajuns în împărăţia spmnului, măi Făt-frumos! I-a zis moşul zâmbind, iar copilaşul i-a zâmbit şi el. Apoi, după ce s-a mai încălzit, a început să plângă şi plângea tare, de-i venea lui Moş Somn să fugă în lume. El era neobişnuit cu aşa îndeletniciri, dar i-a venit o idee.
– Măi prichindelule, eu cred că ţie ţi-i foame. Să ştii că nu am decât lapte de la Luniţa, căpriţa mea. Sper să-ţi placă, zise bătrânul şi merse în cămară de unde a adus o cană cu lapte de capră, l-a încălzit puţin, apoi cu o linguriţă micuţă din lemn a început să-i dea. Puiului de om i-a plăcut lăpticul, aşa că nu a avut nevoie de nicio bătaie de baston în poartă, scuze, în coşuleţ, pentru ca să adoarmă.
Asta l-a mirat peste măsură pe Moş Somn. Cum adică să adoarmă cineva, fără ca el să-i fi adus somnul? N-o putea înţelege pe asta.
A doua zi, Moş Somn a dat de veste la părintele din sat, ca să anunţe la biserică, l-a rugat şi pe poştaş, când împarte scrisorile să întrebe de oameni. Ba, chiar şi morarului i-a spus, şi cizmarului şi tuturor celor cărora le trecea pragul multă lume, care aveau nevoie de ei, să le spună că Moş Somn a găsit azi noapte un băieţel la marginea pădurii. Dacă cineva îl caută, să ştie unde să-l găsească.
Dar nu l-a mai căutat nimeni pe copil. Zile întregi au trecut, iar moşul şi-a pierdut speranţa. A înţeles că Dumnezeu l-a adus în viaţa lui pe acest copilaş, ca să se mângâie şi el cu cineva, la bătrâneţe şi, vorba aceea – să aibă cine să-i aducă o cană cu apă, când a fi nevoie.
Ei, acum altă încercare pe capul moşneagului nostru. Până acum i-a tot zis el copilaşului: măi copile, măi prichindelule, măi gândăcel, morcovel, dovlecel şi tot felul de dezmierdări care mai de care mai haioase, dar puiul de om avea nevoie de un nume.
-Măi, omuleţule, îi zice într-o dimineaţă Moş Somn, bebeluşului din faţa lui, trebuie să-ţi punem un nume. Dacă tot nu pare să te caute nimeni nu o să pot să te strig morcovel şi dovlecel, până ţi-a creşte barba. Hmmmmm, uite, mă gândesc că tot te-am găsit în luna noiembrie, să-ţi pun numele Noiembrel, ce zici?
Cele două boabe de afine de munte s-au umplut de lacrimi, iar pruncul a început să plângă de nu ştia moşul cum să-l mai oprească. Era diferit plânsul, dar Moş Somn încă nu se dumiri.
-Bine, bine, hai că mai încercăm altul. Când te-am găsit era duminică, hai să fii Dumănel, vrei?
Nicio şansă, urla copilul şi mai tare.
-Gata, gata! Stai că mai am o variantă: Era frig în noaptea aceea. Ce zici de Geruţ? Ah? Parcă e mai bărbătesc aşa, cumva, da????
Nu a nimerit-o nici a treia oară. Putea să-i aleagă nume toată viaţa, că oricum nu l-ar fi nimerit.
-I-a stai aşa. Ce plângi tu acolo?
Abia acum se dumiri moşul, că bebeluşul lui plânge cu mai multe litere. Plângea cam aşa:
-Eneneneneneneeeeeeeeeee, Eneneneneneneeeeeeeeeee, Eneneneneneneeeeeeeeeee!!!!
-E-N-E. Descifră Moşul. Ene? N-am mai întâlnit aşa nume, dar nu-i rău. Vrei să fii Ene?
Şi bebeluşul a dat fericit din cap că da, iar apoi cu cea mai omenească voce de copil mare îi spuse, ridicându-se în capul oaselor:
-Acelea sunt nume de vaci. De ce ai vrut să-mi pui nume de vacă? Ce eu sunt vacă?
Moş Somn scăpă din mână bastonul lui din brad.
-Dumnezeule mare!!!! Tu vorbeşti?
-Da, tată! Vorbesc! Ce te miră aşa tare la treaba aceasta? Din moment ce pe tine te ştiu toţi stră-stră-stră-stră-străbunicii şi, mai ales, că baţi cu toiagul în porţile oamenilor şi-i adormi, de ce ar fi de mirare că fiul tău vorbeşte din faşă?
Moşul îşi făcu cruce, apoi se mai linişti. Copilul avea dreptate. Oricum lucrurile erau nemaipomenite, nu avea de ce să se tot mire.
-Bine, bine, dar cum adică ţi-am pus nume de vacă? Adică vrei să spui că sunt nepriceput?
-Dar matale ai auzit când citeşte părintele nume la biserică, să pomenească vreun Noiembrel sau Dumănel, sau Geruţ?
-Nu, zise Moş Somn scărpinându-se în cap.
-Dar, dacă treci pe lângă e cireadă de vaci, să vezi cum se aude: “Di-i, Joiana, că s-a născut joia. Di-i, Marţolea, că s-a născut marţi. Di-i Vinerel, că a fătat vaca vineri. Şi tot aşa, tată, tot aşa, nume de vaci, precum am spus.
-Să mă ierţi, fiule, chiar nu mi-am dat seama. Eh şi bătrâneţile astea, crede-mă şi tu. Dar să ştii că nici de Ene nu a pomenit părintele la biserică.
-A pomeni de acum încolo, tăticule! Spuse Ene zâmbind şi coborî din coş, lăsându-l pe Moş Somn cu gura căscată.
Da. Moşul nostru se alesese cu un copil năzdrăvan, care într-o săptămână creştea cât într-un an. Doar lapte de căpriţă bea, asta era hrana lui, aceeaşi ca şi a lui Moş Somn. Cu cât creştea mai mare Ene, cu atât simţea Moş Somn că-i slăbesc puterile. Aşa că băiatul, conştiincios, avea grijă de căsuţă, de căpriţă, iar ce-a mai importantă misiune pe care i-a dat-o moşul, a fost toiagul:
-Dragul tatei, azi nu mă ascultă picioarele acestea. Du-te tu, te rog, că eşti mai tinerel şi pune oamenii la somn, să aibă mâine putere pentru o nouă zi.
-Mă duc, tată, mă duc.Tu stai şi te mai odihneşte. Uite, am muls-o pe Luniţa. Ai aici lapte proaspăt, să mai bei când o să ai nevoie.
Apoi, îşi luă toiagul şi exersă un pic prin curte cum ar trebui să bată prin porţi, după care, când văzu că soarele a plecat în altă parte, a ieşit şi el pe drum. A bătut mult pe la porţi. Era interesantă treaba. Chiar s-a oprit in faţa unei curţi să vadă cum o să adoarmă cei ai casei. După ce bătu uşor de două ori în poartă, în pătuţ, o fetiţă care gângurea şi-a închis uşor pleoapele, mama i-a dat un pupic pe frunte, a făcut o cruce mare peste ea, stingând lumina şi lăsând în apropiere aprinsă doar candela de la icoană. În cealaltă cameră, tata stătea în pat lângă băieţelul de vreo şase ani şi-i citea o poveste destre prietenie. Mama se aşeză lângă ei până terminară povestea, apoi înghenunchiară toţi trei la marginea patului, spuseră rugăciunea de seară, stinseră lumina şi stătură acolo, până când adormi băieţelul. Încetişor au ieşit din cameră cei doi părinţi, mai aveau de discutat, mai aveau de făcut planuri, apoi după o vreme au stins şi ei lumina şi au adormit.
-Aha, deci nu adorm toţi odată, fiecare după vârsta lui, zise Ene zâmbind.
-Te-am prins, hoţule! Ce faci aici noapte? Ce ai de gând să furi?
Speriat, Ene se întoarse tresărind şi văzu o fiinţă mică, mică, îmbrăcată într-o rochiţă aurie şi cu nişte aripi diafane. Ţinea în mână o baghetă şi se agita nervoasă în jurul lui.
-Deci, de ce vrei să furi de la aceşti oameni, hoţomanului. Nu ştii că nu e bine să furi? Trebuie să munceşti pentru avea, nu să furi de la alţii!!
-Dar eu nu fur nimic. Eu……..
-Aoleu, aoleu, ţipă ascuţit zâna şi se dădu de două ori peste cap şi astfel devenind la fel de mare ca Ene, i-a smuls toiagul din mână. Cum nu eşti hoţ? Acesta este bastonul lui Moş Somn. El aduce somnul, ca eu să pot să iau dinţişorii copiilor. Dacă ei nu dorm, eu nu pot intra!!!
-Ce? Tu furi dinţii copiilor şi mă faci pe mine hoţ? Nu ţi-e ruşine? Zise Ene şi-i smulse bastonul înapoi. Eu sunt Ene, fiul lui Moş Somn şi nu fur nimic, aduc somn, dar iată tuuuuuu……
-Nu! Strigă zâna. Nici eu nu sunt hoaţă. Eu sunt Zâna Măseluţă, când copilaşilor le pică dinţişorii de lapte, eu vin să-i iau, iar în locul lor le las câte un bănuţ de ciocolată.
-Auzi la ea: schimbă dinţi de lapte pe bănuţi de ciocolată! Ce gogomănii! Miroase minciuna asta de la o poştă. Cum să faci dinţi din lapte? Şi cum să mănânci cu dinţi de ciocolată?
-Vai, Ene! Tu câţi ani ai? Acum îmi dau seama de ce nu te ştiu: pentru că ţie nu ţi-a picat niciun dinţişor. Deci?
-Păi, pe hârtie am 4 luni.
-Nu poţi avea 4 luni, Ene, imposibil!
-Ba da, domnişoară! Spuse Ene sigur pe el. Când eşti fiul lui Moş Somn, totul este posibil. Aşa că eu m-am născut cu dinţi şi punct. Nici din lapte, nici din ciocolată.
-Hai să-ţi explic. Dinţişorii de lapte, li se spune aşa pentru că-s foarte albi, sunt nişte dinţi provizorii, care la copii, la un moment dat, se schimbă în dinţi puternici de os, care dacă sunt îngrijiţi cu atenţie vor rămâne la locul lor toată viaţa. Iar bănuţul de ciocolată îl las copiilor în semn de mulţumire pentru că au pregătit dinţişorul pentru mine.
-Şi ce faci tu cu dinţişorii aceştia?
-E secret, spuse Zâna Măseluţă zâmbind. Dar tu te speli pe dinţi, tinere năzdrăvan sau dinţii oamenilor magici se spală singuri?
-Păi, păi, păăăăăăăăăăi eu beau doar lapte de la căpriţa Luniţa, nu am nevoie. Spuse încurcat Ene.
-Şi ce dacă bei doar lapte? În gură tot se adună bacterii, magicule şi mai miroşi şi urât.
-Daaaaa? Păi, te rog, vino mâine şi învaţă-mă să mă spăl pe dinţi, vii? Zise neajutorat tânărul.
-Vin cu mare drag! Chiar mi-e dor de Moş Somn, nu l-am văzut de multă vreme!!!!
-Îţi mulţumesc mult, Zână Măseluţă şi te rog să mă ierţi pentru că te-am făcut hoaţă!!!!
-Şi tu să mă ierţi, Ene !!!! Nu ştiam că Moş Ene are un fiu, care îl ajută cu treburile.
-Acum ştii. Zise el zâmbind. Dar tu unde stai?
-Uită-te în pădure. Vezi un copac luminos? Acolo, într-o scorbură.
-Într-o scorbură????? Păi, cum încapi în ea?
Drept răspuns, Zâna Măseluţă se dădu de două ori peste cap şi se făcu micuţă cât un deget.
-Vai, linişte! Acum chiar este un hoţ. Uite-l cum umblă pe sub geamuri. O să-i trezească pe toţi!!! Vezi, dacă am stat la poveşti, nu am adormit tot satul şi uite cum umblă hoţii acum, în loc să doarmă. Şi dădu să sară gardul, dar Zâna Măseluţă îl opri:
-Nu este Hoţ, Ene. Este bunul Moş Nicolae. Mâine îl sărbătorim. Aşa că în seara aceasta toţi copilaşii şi-au curăţat cizmuliţele frumos şi le-au pus la uşă, în speranţa că moşul va trece şi pe la ei să le umple cu dulciuri şi fructe.
-Aha. Şi, în rest, umblă toţi cu încălţările murdare, zână?
-Vaaaai, că multe mai ai de învăţat Ene, nu te-ai născut chiar aşa gata precum ai zis. Dacă-s prea mici, îi ajută părinţii să-şi cureţe cizmuliţele, până învaţă şi ei.
-Oare o să treacă şi pe la mine?
-Negreşit! Doar să-ţi pregăteşti cizmele. Gata, ne vedem mâine. Pe curând!
-O să te aştept, Zână Măseluţă! Spor la strâns dinţişorii!
-Mulţumesc! Şi tu să ai spor!!!!
Apoi fiecare a mers în treaba lui. Ene s-a mai uitat o dată spre curtea unde se furişa Moş Nicolae şi unde intrase şi Zâna Măseluţă. Amândoi îi făceau lui Ene cu mâna. Le-a răspuns şi el, apoi s-a grăbit să termine de împărţit somn. Pe la miezul nopţii era gata cu toate casele. Bucuros merse acasă şi pentru că încă nu dormea Moş Somn, i-a povestit despre cum a fost prima zi şi despre întâlnirea cu Zâna Măseluţă şi Moş Nicolae.
-Eşti pregătit, fiule! Sunt mândru de tine!!!! Zise Moş Somn şi-şi îmbrăţişă băiatul.
-Pentru ce sunt pregătit, tată? Vru să ştie Ene.
-Vei afla singur răspunsul, fiule.
Apoi s-au pus la somn liniştiţi, închinându-se şi mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru că au reuşit să aducă somn tuturor.
Ah, dar nu înainte de a-şi lustrui cizmele şi de a le pune lângă uşă.
A doua zi dimineaţă, pe Ene îl treziră nişte ciocăneli în uşă! Se ridică buimac să deschidă. În prag era Zâna Măseluţă.
-Bunăăăăăăăăă di-mi-nea-ţaaaaaaaaaaaaaaa, ăăăăăăăăăăăă, Moş E-N-E? Zise neîncrezătoare zâna.
-Doar Ene, zise el, dând din mână. Haide, intră, mă duc să-l anunţ pe tata că avem oaspeţi.
-Ene, zise iar zâna, te-ai uitat azi în oglindă?
-Nu. Acum m-am trezit.
-Hai să te uiţi, spuse Zâna Măseluţă.
În oglindă, Ene văzu un moş cu barbă albă rotunjoară, ce-i ajungea până la piept, cu păr alb şi cu sprâncene la fel de albe. Dădu fuga în cameră să-l întrebe pe Moş Somn ce treabă este aceasta, dar în locul lui îi găsi doar hainele. Moş Somn nu mai era nicăieri. A dispărut aşa cum apăruse, probabil, cu secole în urmă.
-E timpul tău Moş Ene. De acum tu eşti împărat peste somn. Voi fi mereu alături de tine, indiferent că vrei sau nu , râse Zâna Măseluţă.
A râs şi Moş Ene. Pentru că aşa şi era. Unde aducea el somnul, acolo apărea şi Zâna Măseluţă să mai culeagă vreun dinţişor de sub vreo pernă.
