Eiiiii, dragi copii, îl ştiţi pe Moş Crăciun, nu? Moşul acela despre care se spune că tot moş era şi pe vremea când s-a născut Iisus, acum mai bine de 2000 de ani.
Apoi a hotărât ca an de an, în noaptea Naşterii Domnului, să împărtă, neştiut de nimeni, cadouri în amintirea darurilor primite de Iisus. Moş Crăciun nu vrea să fie văzut pentru că ştie că noaptea aceasta nu este despre el, el doar o vesteşte celor care ştiu să fie buni, cuminţi şi ştiu să împartă şi cu ceilalţi, că doar, cum spune proverbul: „Dar din dar se face rai.”
Cică era un om tare rău pe atunci şi nici nu a vrut să-i adăpostească pe Iosif şi pe Maria în noaptea aceea magică. Însă minunea şi bunătatea lui Dumnezeu l-au cucerit şi abia după ce l-a descoperit pe Pruncul Sfânt în ieslea animalelor lui, a încetat să mai fie un om rău. De atunci, se spune că Moş Crăciun a devenit bun şi a început să dăruiască din averea lui şi celor mai puţin fericiţi.
Când bătrânului Crăciun i-a venit timpul, Iisus l-a luat sus, în ceruri, dar misiunea lui nu a încetat. Era prea frumos ce făcuse el până atunci şi pentru că, mai ales copiii îl aşteptau cu nerăbdare, Dumnezeu l-a lăsat să coboare o singură noapte din an şi să-şi îndeplinească misiunea care face atâtea suflete fericite. Tot anul, Moşul priveşte de sus şi urmăreşte şi notează dorinţele cele mai ascunse şi mai sincere ale tuturor copiilor mari şi mici, chiar şi ale celor de 80 de ani, că doar şi ei sunt copiii cuiva.
Aşa se face că anul acesta, în timp ce privea, din al nouălea cer, planeta noastră albastră, frumoasă cum nu este alta în univers, a observat la o margine de pădure o fetiţă, cam de şase ani, care ieşise să se bucure de zăpadă împreună cu familia ei. Ningea ca în poveşti, iar familia, tocmai ieşită la bulgăreală, avea acea bucurie curată, curată care se simte atunci când lucrurile atât de simple şi mici, capătă o valoare mare.
La un moment dat fetiţa spuse:
– Mami, tati eu vreau să zbor, atât de mult îmi doresc să zbor!!!!!
– Mai aşteaptă să creşti un pic, iubire şi apoi vei putea zbura, spuse tata.
– Cu balonul cu aer cald, cu avionul, cu parapanta sau cu paraşuta. Cu ce îţi vei dori cu aceea vei zbura. Doar mai ai răbdare, adăugă şi mama.
– Nuuuuuu, eu vreau să zbor ca o pasăre. O să-l rog pe Moş Crăciun să mă ajute să zbor şi să-mi aducă şi o baghetă magică, pentru ca să fac curentul electric să nu mai electrocuteze.
– Puile, ai planuri mari, dar cred că ar trebui să ne bucurăm şi ce de avem. Un fluturaş, de exemplu, are aripile atât de firave, încât nu ar putea să se dea de-a rostogolul prin zăpadă sau să intre în mare, oricât şi-ar dori. Viaţa lui este scurtă. Uite, de exemplu, efemeridele, trăiesc doar două ore, iar noi avem o viaţă atât de captivantă şi plină de surprize. Hai să ne bucurăm de aceşti fulguşori minunaţi şi să ne bulgărim.
Fetiţa nu a mai zis nimic, dar seara, înainte de somn, după ce şi-a zis rugăciunile de seară, ea l-a rugat în gând pe Moş Crăciun să o facă să poată zbura. Nu a închis bine ochii că sub pleoape a şi apărut moşul bătrân cu barbă albă, care s-a aşezat frumos pe marginea patului:
– Bine te-am găsit, Medeea! Hai să mergem!
– Unde să mergem?
– Să zburăm.
Uimită și zăpăcită, Medeea întrebă:
– Unde să mergem?
– Păi n-ai zis că vrei să zbori? Hai să exersăm.
Fascinată de prezența Moșului, ea sări din pat și simți ceva pe spate. Fugi până în fața oglinzii și rămase cu gura căscată. O pereche de aripi diafane se întindeau de o parte şi de cealaltă. Dădu ușor din umeri și aripile se mișcară.
– Am aripi!!!!!!! Strigă fetița. Voi zbura?
-Vei zbura! Haide, bănuiesc că nu vrei să vezi lumea de sus, de una singură.
Se uită curioasă la Moș Crăciun. Ieșiră în balcon și de acolo o luară în zbor. Moșul nu avea aripi, el plutea pur și simplu, în timp ce Medeea străbătea ani lumină prin văzduh. Așa a văzut fetița lumea de sus. A văzut mai întâi orașul ei mare și frumos, a văzut pădurea ei dragă, înzăpezită. Apoi a fugit până la bunici, ca să vadă ce face Bobiţă, căţeluşul, pe ditamai zăpada. A trecut şi pe la naşii din Vad, să-i salute. Şi tot zburând aşa, a vrut să profite de această şansă şi a fugit şi până la bunicii de peste Prut, pentru că s-a făcut anul de când nu i-a mai vizitat. A văzut-o pe bunica tot povestind cu răţuştele, iar pe bunul mângâind văcuţa care era gata-gata să aducă pe lume un viţeluş…
-Ce păcat că nu a putut veni şi mama! Ştiu că-i este foarte dor de mama şi de tatăl ei. Moş Crăciun, cum să o ajut?
-Toate la timpul lor, Medeea. Tu fii copilă ascultătoare şi fericită, nu cred că mama ta are nevoie de mai mult ajutor. Acum, hai, am o surpriză pentru tine.
Ce fascinant poate fi să-l vezi pe Moş Crăciun cu burta lui mare, cu barba până în piept, să-l vezi aşa, plutind… A plutit o vreme… Au trecut câteva perdele de nori şi apoi au ieşit deasupra celui de al nouălea cer şi …ce minune!!!! În al nouălea cer era soare, era cald, iar pe fiecare norişor se zbenguia câte un îngeraş cu scufie de spiriduş. Erau tare veseli şi se bulgăreau cu bucăţi de norişori. Când au văzut că apare Moş Crăciun au lăsat, brusc, bulgăreala şi fiecare, din bucata de nor pe care o avea în mână, modelă ceva, apoi o întindea către o rază luminoasă care venea de undeva de muuuuult mai sus decât al nouălea cer. De la acea rază atârna şi o luuuuungă listă de dorinţe, a tuturor copiilor din lume. O suflare uşoară se auzea şi se simţea şi apoi bucăţica de norişor se transforma într-un ursuleţ de plus, o carte de poveşti sau chiar o pereche de ghetuţe. Când toate erau gata, îngeraşii le ambalau frumos, le puneau câte o fundiţă, scriau numele celui care merita cadoul şi apoi îl puneau, unde credeţi? Da, în sacul lui Moş Crăciun. Acesta era pus în sania ce plutea pe un nor imens. Ceva mai încolo, se odihneau cei nouă reni ai Moşului, rumegând puf de nori…
-Bine ai venit în atelierul meu, Medeea!
-Ce bine te-ai ascuns, Moş Crăciun! Aici chiar nu te găseşte nimeni. Şi poţi lucra în voie. Nu a ajuns niciun cosmonaut până la tine?
-Nu, draga mea! Lumea aceasta se vede cu ochii minţii şi cu cei ai sufletului. Nu ai nevoie de rachete sau de aripi ca să o vezi, ci de iubire şi bunătate.
-Dar mie mi-ai dat aripi, Moş Crăciun…
-Le-ai primit cu un scop şi doar pentru o singură noapte. Uită-te în jos.
Medeea privi către frumoasa ei planetă albastră. Nu putea exista vreuna mai deosebită decât a ei. Din al nouălea cer, printre păturile de nori, se putea vedea ca printr-o fereastră la care este pus un telescop, tot ce se află pe pământ. Puteai să vezi, dar şi puteai să auzi. La început răzbătea până la ea, ca zumzăitul dintr-un stup de albine, dar pe cât se concentra mai bine, din acel zumzăit se desprindeau voci clare, voci care îşi spuneau dorinţele cu tot sufleţelul lor…
-Moşule, de ce nu se aud toate vocile de pe pământ? Deşi, şi aşa mi se pare că sunt multe şi greu de ascultat.
-Draga Moşului, aici ajung doar vocile oamenilor care-şi doresc ceva cu adevărat. Dorinţele sincere şi curate.
-Păi şi cum îţi dai seama?
-Păi, dacă o fetiţă are zece păpuşi şi o cere pe a unsprezecea, aceea nu poate fi o dorinţă arzătoare, dar dacă are o pasiune, pentru pian, de exemplu, şi-i cere lui Moş Crăciun să-i aducă un pian pentru ca să poată să studieze, atunci dorinţa ajunge până sus.
În acel moment Medeea auzi o voce, privi spre pământ şi văzu în faţa unei căsuţe sărăcăcioase, o fetiţă de vreo şase ani, care stătea pe prag şi îşi mângâia pisoiaşul, singura ei jucărie. Avea hainele tare ponosite şi jerpelite, iar în loc de ghetuţe avea legate de picioruşe două sticle de plastic.
“Moş Crăciun, spuse fetiţa, nu am foaie şi nici stilou pentru ca să-ţi scriu o scrisoare, dar ştiu că tu mă auzi şi aşa, altfel nu mi-ai fi îndeplinit dorinţa de anul trecut. Îţi mulţumesc pentru că mi l-ai adus pe Mieunel, iar acum nu mă mai simt aşa singură. Acum nu-mi mai pasă că ceilalţi copii mă gonesc, am un prieten de încredere. Am crezut că şi tu nu mă vei băga în seamă, să mă ierţi! Eşti cel mai bun Moş de pe planetă! Anul acesta tare te-aş ruga, dacă poţi, să-mi aduci o pereche de ghetuţe, căci cu acestea alunec foarte tare şi nici cald nu-mi ţin şi dacă-l vezi pe tata, spune-i, te rog, să vină acasă pentru că mi-e tare dor de el… Cu drag, Maria!”
Şiroaie de lacrimi curgeau pe obrajii prăfuiţi ai fetiţei. Alte şiroaie de lacrimi îi curgeau şi Medeei. Ea recunoscu chiar şi zona. Maria locuia în acelaşi oraş cu ea, pe o străduţă ce se afla în drumul spre bunici.
-Moş Crăciun, îţi mulţumesc pentru că mi-ai îndeplinit dorinţa! Iartă-mă, dar nu mai vreau aripi, doar vreau acasă…
-Eşti sigură, copila mea?
-Da, Moşule! Eu am două perechi de ghete, patru căciuli şi două geci. Maria nu are niciuna. Ce să fac cu aripile? Îţi mulţumesc, dar vreau acasă, te rog!
În momentul în care ajunsese din nou în pat, fetiţa deschisese ochii. Era dimineaţă. În pătuţul cald de lângă ea, gângurea deja şi surioara ei, Amelia. Pe covoraş torceau cei doi motănaşi ai lor: Mieunel şi Gălbenuş. Fugi la bucătărie unde mirosea a clătite şi ciocolată caldă. Era atât de bucuroasă şi recunoscătoare pentru ceea ce avea în acel moment.
-Bună dimineaţa, mami! Bună dimineaţa, tati! M-am hotărât. Nu mai vreau să-i cer lui Moş Crăciun aripi şi baghetă magică.
-Păi, cum aşa? Întrebă tata.
-Păi, dacă voi dori foarte mult, şi voi învăţa, într-o zi o să pot zbura cu paraşuta. Sau, cine ştie, poate voi inventa nişte aripi sau curent care nu electrocutează oamenii. Am altă dorinţă acum: Vreau ca să nu mai fie niciun copilaş flămând, dezbrăcat sau descălţat. Şi mami, tati, vă rog să mă ajutaţi să fac o faptă bună!
-Ce vrei, să faci, minune?
-Vreu să dăruiesc unei fetiţe, pe care o chiamă Maria şi care are un pisoi, pe care-l chiamă tot Mieunel, vreau să-i dăruiesc mai multe, din multele pe care le am. Ea locuieşte pe străduţa sărăcăcioasă pe care mai mergem când ne ducem la bunici. Haideţi, când mergem să-i colindăm pe bunici, să trecem şi pe la ea. Vă rog! Vă rog mult!
Era ajunul Crăciunului. Medeea a pus tot ce-a crezut ea de cuviinţă într-o cutie, pe care a împachetat-o şi a decorat-o cu mare drag. La final i-a lipit o fundă mare şi a pus o etichetă pe care a scris: Cu drag, pentru Maria de la Medeea.
Părinţii au fost sceptici, dar au dat curs dorinţei fiicei lor mai mare. Aveau drum la bunici în acea zi, aşa că luară cu ei darul. Erau încurcaţi şi se gândeau că ce o sa facă şi unde vor găsi o altă fetiţă căreia să-i dea darul. Spre uimirea lor, însă, Medeea îi rugă să oprească în faţa unei căsuţe care nici poartă nu avea, iar pe prispă stătea o fetiţă cu un motănel în braţe, care avea în picioare nişte sticle de plastic legate.
-Bună dimineaţa, Maria!
Fetiţa ridică mirată privirea şi răspunse aproape stins:
-Bună dimineaţa! De unde-mi ştii numele?
-De la Moş Crăciun. Să ştii că te-am auzit azi noapte, când i-ai trimis scrisoarea ta nescrisă, aşa că m-am trezit dimineaţă şi am hotărât că vreau să fiu ajutor de Moş Crăciun. Să ştii că ţi-am adus o pereche de ghetuţe şi o geacă, şi pix, şi foaie, şi creioane colorate, sper să-ţi placă. Şi să ştii, că dacă vrei, putem fi prietene. Promit că de câte ori mă voi duce la bunici, voi trece să te salut.
Maria plângea. Niciuna dintre ele nu-şi punea întrebarea cum de s-au găsit. Părea totul atât de firesc. Medeea a aşteptat să meargă Maria în casă, pentru ca să se îmbrace în noile ei hăinuţe şi ghetuţe… Când a văzut-o că e bine, şi-au luat rămas-bun, cu promisiunea că se vor vedea a doua zi şi se vor colinda.
În acea seară de Ajun, Medeea nu mai stătu la pândă să vadă când vine Moş Crăciun. Era mulţumită. Avea o familie frumoasă care o iubea. Avea bunici la care putea merge. Stătea la cald şi putea să studieze pianul împreună cu pisoii ei şi cel mai important – o ajutase pe Maria. Dar, totuşi, i-a pus lui Moş Crăciun lapte cald, turtă dulce şi un bileţel:
„Mulţumesc, Moş Crăciun!”
Dimineaţă regăsi multe dintre darurile pe care le ceruse, iniţial, lui Moş Crăciun. O miră acest lucru, dar şi mai mirată fu atunci când găsi şi scrisoarea de la Moşul:
„ Felicitări, dragă Medeea! Dorinţa ta a străbătut norii şi a ajuns la mine, pentru că ai dat dovadă de multă generozitate. Nu te-ai mai gândit doar la ce-ţi trebuie ţie. „Dar din dar se face rai” să nu uiţi aceasta nicicând. Dumnezeu să te binecuvânteze! Cu drag, Moş Crăciun!”
Medeea a zâmbit, apoi a fugit, a luat un clopoţel şi s-a apucat să anunţe prin casă ce mare sărbătoare era:
Flori dalbe, flori de măr
Cântă îngerii în cer.
Flori dalbe, flori de măr
Hai lerui-ler.
În seara de Crăciun
Flori dalbe, flori de măr
S-a născut Domnul cel Bun
Hai leru-i ler.
Steaua a strălucit
Flori dalbe, flori de măr
Pe magi i-a călăuzit
Hai, leru-i ler!
Daruri multe au adus
Pentru Pruncul Sfânt Iisus.
Păstorii când au venit
Cunună i-au împletit.
Şi noi să îl Preamărim
Pentru tot să-i mulţumim.
Să fim buni şi azi, şi mâine
Şi în anul care vine.
Căci la casa de oameni buni,
Face Dumnezeu minuni.
Autor: Mihaela Dorgan-Dolha | Ilustraţii: Mirela Briguneţ
