Pe la 5 dimineață, Biță o zgâltâie pe Bulinuță, ușor:
– Trezește-te, Bulinuțo! Mergem la Moș Albina!
Nu a trebuit să o cheme de două ori. A fost sus imediat, deși bunicul încă nici nu se trezise.
Nu contează, ei trebuiau să fie pregătiți pe când bunul urma să zică: “Gata! Plecăm!” Nici soarele nu răsărise încă de după nucul cel rotat, nici rațele mute nu ieșiseră să ceară de mâncare. Satul încă dormea. Doar Biță, Bulinuța și cocoșii umblau să vestească zorii.
Mijloc de august călduros era. S-au spălat copiii pe față, și-au pus câte o sticlă de apă, iar când au auzit pași prin curte, au alergat iute:
– Bunicule, suntem gata! Mergem la Moș Albina?
Bunicul alb ca un Moș Crăciun, dar cu barba mai scurtă, îi imbrățișă și le dădu câte un sărut părintesc, pe frunte:
– Măăăăăi, ce harnici sunteți! V-ați trezit înaintea albinelor. Dacă e așa, haideți să le dăm alarma, dar înainte de aceasta, mergem și la văcuțe. Marta trebuie să mănânce. Marta e vițelușa pe care a fătat-o Florica săptamâna trecută. E tărcată, alb cu negru și e neastâmpărată. S-ar putea să nu-i convină să-și împartă laptele cu alți ștrengari, dar nu va avea incotro.
Drumul e prin pădure. Au de mers exact ca Scufița Roșie. Moș Albina își are prisaca într-un luminiș. Aproape de el se află și ferma bunicului, unde văcuțe și harbuji cresc “în bună înțelegere”. Cei doi kilometri par lungi. Biță și Bulinuța au descoperit fiecare gâză , au vizitat bulhacul, de unde se adapă mistreții și căprioarele.Au scos și apă din fânână, împreună cu bunicul, tot împreună cu bunicul au muls văcuța și au băut lapte proaspat, au pornit iar la drum. Apoi au obosit:
– Am ajuns la Moș Albina? Întreabă Biță.
– Încă un pic. Uitați-vă că se vede prisaca, acolo, în vale, răspunde bunicul.
Apoi ba Biță, ba Bulinuța stau falnici pe umerii de poveste ai bunului. Când, în sfârșit ajung, strigă cât îi țin plămânii:
– Moș Albinaaaa! Moș Albinaaaa!
Din pragul căsuței albastre se arată un moș puțin mai înalt decât al lor, cu o pălărie mare, cu plasă, înconjurat de un roi de albine. Zumzetul răsună pe vale. Mii de albine își aveau căsuțele la prisacă. Prisăcarul, un moș vechi ca vremea, venit din Ucraina, bun prieten cu bunicul, se arătă bucuros și onorat de așa oaspeți, mai ales că aceștia îl salutară în limba lui:
– Dobrii deni!!!
– Bună ziua, s-a gândit și mosul să le răspundă în a lor. Toți sunt fericiți.
Mai ales când li se pune în față câte un fagure de miere. Gustarea este insoțită de povești zumzăitoare. Moș Albina, ajutat de bunicul, le spune cum să fie prieteni cu albinele, când vor să mănânce miere: Adică își ung câte o felie de pâine cu ulei, peste care presară zahăr, astfel albinutele vor manca și ele ceva, în timp ce li se cotrobăie prin stup. Și copii i-au adus câte ceva moșului: prăjturi și cozonaci de la bunica, iar laptele i l-a trimis Florica.
După ce s-au ospătat cu fagure și apă de izvor și au descoperit lumea albinuțelor, piticii pornesc către casă. Soarele se ridică tot mai mult, devine cald și în pădure. Moș Albina le dă la plecare câte un borcan cu miere.
Cu sigurață îl vor pomeni toată iarna, când mama le va face ceai de tei, îndulcit cu miere de albine. Până atunci fac cu rândul – când unul e pe umerii bunicului, când celălalt. Dar mai merg și pe jos, mai ales la vale, când își întind brațele și-și iau avânt într-o întrecere neînchipuită, însoțită de chiote zglobii. Bunicul e puternic. I-a mai plimbat și pe alți cinci înainte.
