E puternic Ghiocel. E curajos tare. Zăpada s-a topit de mai bine de o săptămână, dar gerul încă pișcă de obrajori. Și ce dacă? Lui nu-i pasă de frig. El își face datoria – vestește primăvara.
Când soarele s-a ivit de după nori și a început să curgă din streșină, Bulinuța a întrebat:
– Oare vine alt anotimp?
Trebuia sa vină. Așa că Ghiocel a hotărât să- i arate și anul acesta Babei Dochia că vestitorii primăverii sunt curajoși și nu se sperie de încă un pic de zăpadă căzută de sub șuba ei.
E frig, totuși. Ghiocel stă falnic, îmbrăcat cu haină verde și căciulă albă. Bulinuța se uită cu milă și vrea să-i pună măcar o mănușă de a ei, dar Ghiocel o oprește:
E frig, totuși. Ghiocel stă falnic, îmbrăcat cu haină verde și căciulă albă. Bulinuța se uită cu milă și vrea să-i pună măcar o mănușă de a ei, dar Ghiocel o oprește:
– Imi este bine, Bulinuțo. Pământul îmi ține cald.
– Dar dacă răcești? Va trebui sa-ți fac un ceai.
– Nu, draga mea. Păstrează mănușa pentru mânuța ta gingașă. Nu voi uita niciodată binele pe care ai vrut să mi-l faci! E minunat că vrei să împarți și cu ceilalți!
– Dar dacă răcești? Va trebui sa-ți fac un ceai.
– Nu, draga mea. Păstrează mănușa pentru mânuța ta gingașă. Nu voi uita niciodată binele pe care ai vrut să mi-l faci! E minunat că vrei să împarți și cu ceilalți!
Fetița îl privi cu admirație. Era atâta putere în el. Stătea drept ca un brad. Nici vântul, nici ploaia, nici ninsoarea nu-l doborau. Stătea falnic ca un străjer care păzea o poartă – poarta prin care va intra primăvara în țară. Bulinuța se gândi în sinea ei: Când voi crește mare, vreau să fiu un ghiocel!
