E suavă. E atât de delicată și a venit atât de firesc, încât nu a putut să nu trezească un zâmbet pe fața fiecăruia. Este o zână desăvârșită, care poartă cu gingășie o rochie de poveste, țesută din petale de ghiocei și decorată cu cei mai proaspeți muguri, iar pe creștet îi zâmbesc dintr-o cunună viorelele, lăcrimioarele și florile de măr. Crăiasa Primăvară vine cu pletele fluturate de vânt, împrăștiind un parfum de flori în tot văzduhul.
Pe unde pășește înverzește pământul. Pe orice ar pune mâna, prinde viață și toate i se închină, ca în fața unei mari bucurii. Chiar și soarele e mai vesel și mai cald, și aduce dimineața mai repede, și ziua o face mai lungă. Ei, și parcă toți oamenii devin prieteni între ei și sunt atât de buni și frumoși.
Crăiasa Primăvară pășește ușor și blând prin pădure. Duce în mână un mărțișor. Al cui să fie oare?
Sub un copac, pe ultima grămadă de zăpadă, stă Baba Dochia posacă – își păzește ultimul cojoc, nu ar vrea nici în ruptul capului să-l lase să se topească, deși se vede clar că în urma Primăverii toți copacii înmuguresc.
– Sărut mâna, Babă Dochie, spuse senin Crăiasa Primăvară, apropiindu-se de bătrânică, bine te-am găsit!
– Ce faci, Primăvară dragă, iar ai venit să mă lași fără cojoace?
– Nu. Am venit să-ți dăruiesc ceva. Cojocul îl vei lăsa dumneata, când vei fi pregătită.
Primăvara se apropie de Baba Dochia și-i pune în piept un mărțișor și o îmbrățișează cu căldură și dragoste. Și, așa ca prin minune, în locul babei zgribulite și încoștomănate cu zăpadă, în brațele crăiesei apăre o zână drăgălașă cu o rochie diafană, toată țesută din florile primăverii.
– Mulțumesc, dragă Primăvară pentru că ai arătat și anul acesta cum iubirea și bunătatea topesc toată ghiața din sufletele noastre! Acum pot hoinări și eu fericită și să vestesc venirea ta în lume.
– Mergi cu bine, Zâna Florilor, nu uita să fii bună cu oricine vei întâlni în cale.
Apoi, Crăiasa Primăvară a pornit mai departe prin pădure să-i trezească pe toți și pe toate din amorțirea iernii ce tocmai a trecut.
