Plaja era plină de castele. Toți construiau câte unul. Minunate răsăreau din nisip castelele copiilor și apoi, spre necazul lor, se risipeau în mare. Bulinuța și-a dorit altceva. Ceva durabil, ceva altfel.
Ce? Păi, cum ce? O cetate!!! Dar nu oricare cetate, ci una fortificată, la care marea să nu ajungă, dar care, totuși, să fie înconjurată de apă.
Trebuia să aibă și bucătărie, și scări, de toate.
Provocarea de a face ceva mai altfel, a fost primită cu bucurie de toți. Tati cu lopata mare, mami cu grebla, iar Bulinuța, cu picioarele, s-au apucat de marea costrucție a verii. Au muncit din greu, mai ales că marea nu s-a dovedit a fi prea prietenoasă cu tinerii meșteri.
A fost nevoie să sape un șant mai adânc și să facă și un zid, care să oprească apa să nu ajungă la cetate. Multumirea a fost mare, când au fost gata scările. Le-a urcat și le-a coborât minunea, până când le-a bătătorit bine.
Cetatea nu a rămas neobservată. Printre zeci de castele ea domnea falnic pe malul mării. Copilașii din jur au fost atrași ca de un magnet, așa că în momentul cand șantul din jurul cetății a trebuit umplut, s-au adunat destul de multe găleți harnice, care să alerge până în mare și înapoi. După așa o muncă serioasă, toți au fost invitați în cetate, să mănânce prune culese din grădina bunicilor.
Astfel, din ideea ei, devenită realitate, Bulinuța a înteles că lucrurile deosebite și bine făcute adună oamenii, într-o mare de bucurie.
A doua zi, la răsăritul soarelui, mai apăruse o cetate geamănă, iar Bulinuța a fost bucuroasă pentru că ideea ei devenise inspirație și pentru alții.
