Într-o dimineață de vară fierbinte, prin pădure mergea abătut Aricică. Cu evantaiu-i de ace, pășea domol printre frunze și ierburi și se tot gândea în sinea lui cât de singur este: “Oare de ce toți fug de mine? Eu nu am făcut nimănui niciun rău și totuși toți fug de mine?”
Dar, gândurile i-au fost alungate de ciripitul de ajutor a unui pui de ciocănitoare, care căzuse din cuib și avea aripa ruptă.
– Hei, micuțule! Ce ai pățit? Lasă-mă să te ajut și pe urmă îmi povestești!
Și cu boticul lui lung îl împinse ușor până sub un tufiș, pentru ca nu cumva să-l strivească roțile vreunei căruțe și nici micul dejun al cuiva să nu fie. Nu a apucat însă să-i audă povestea puiuțului pentru că apăru ca o nălucă mama-ciocănitoare:
– Dispari de aici, ariciule și lasă-mi puiul în pace!!! Cum ai putut să mi-l iei din cuib dacă nu ai aripi, vicleanule?
Ariciul speriat se făcu minge și o luă la vale, răspunzând în șoaptă: “Eu am vrut doar să-l ajut.”
A mai mers o bucată bună de drum prin pădure, până când a zărit un ursuleț care se chinuia să ajungă la o scorbură, unde un roi de albine sălbatice își avea cuibul. Puiul de urs era singur și înfometat, iar lui Aricică i s-a făcut milă de el:
– Stai, Martinel că te ajut eu. Uite, mă duc să vorbesc cu regina albinelor. Așteaptă-mă! În curând o să te îndulcești, micuțule!
Ariciul urcă până la scorbură și bătu ușor. O voce înțepătoare răspunse:
– Cine este? Ce dorești?
– Sunt Aricică, Înălțimea voastră!
Regina-albină își făcu apariția în pragul scorburii și îi răspunse cu o voce blândă, semn că-i venise cineva drag:
– Bine ai venit, prietene! Ce necaz te aduce pe la noi în regat?
– Înălțimea voastră, știu că suntem amândoi țepoși și că lumea ne ocolește, dar eu tot vreau să fac un bine. Așa că am venit la dumneata pentru ca să te rog să mă ajuți.
– Te ajut cu drag, dacă pot, Aricică. Spune-mi!
– Păi, e un ursuleț mic de tot la poalele copacului, care e flamând și pare a fi singur. Da-i, te rog, un fagure de miere pentru ca să-i potolesc foamea!!!
– Ce bun știi tu să fii, Aricică, pe sub țepii tăi fioroși! Spuse regina-albină zâmbind. Apoi, merse în cămară și aduse un fagure de miere, pe care-l fixă cu grijă în spatele ariciului. Acesta îi mulțumi și coborî în grabă la puiuțul înfometat, care țopăia de fericire, când vedea țepii îndulciți ai ariciului. Se apropie repede de el, dar exact în acel moment apăru de undeva mama-ursoaică. Era tare înfuriată, așa că smulse fagurele repede din spatele lui Aricică și-l luă la rost:
– Fugi de aici, hoțomanule! Cum ai indrăznit să furi de la un biet ursuleț?
Aricică s-a făcut minge iar și a luat-o la vale spre lac. Abia pe mal s-a oprit.
Își spuse pentru a nu știu câta oară în viața lui: ” Nimeni nu mă iubește. Eu doar nu am furat. Ce rău am făcut oare?”
Nicio frunză nu se mișca la acea oră a dimineții. Era zăpușeală mare, așa că ariciul își înmuie lăbuțele în apă și apoi începu să-și spele fața. Ar fi vrut să-și spele și spatele, dar era plin de țepi, până și el s-ar fi putut răni în ei. Stătea îngândurat.
Deodată simți o atingere fină pe spate. Se uită în oglinda apei și mare îi fu mirarea să vadă printre acele lui, un fluturaș. Îi strigă agitat și disperat:
– Fluturașule, ai grijă! Îți vei răni aripioarele tale plăpânde!
– Nu ești atât de periculos pe cât crezi, Aricică. Ești cel mai blând și mai bun animăluț pe care l-am întâlnit astăzi. Le-ai sărit în ajutor puiului de ciocănitoare și ursulețului și cât de nedreptățit ai putut fi de mamele lor!
Azi am învățat să nu judec aparențele. Nu contează cât de înfricoșător pare cineva, trebuie să avem curajul să ne apropiem și să-i descoperim sufletul.
Acum tu ești cel care ai nevoie de ajutor. Uite câți au venit să te ajute să-ți speli spatele.
Mirat peste măsură, ariciul s-a întors. Mii de fluturi de toate culorile, zburau către el purtând pe piciorușe boabe de rouă, pe care le lăsau să cadă pe pielea fină de sub țepi. Era spălat cu cea mai curată rouă de pe flori și iarbă. Părea un vis, iar în acest vis, pe malul râului apărură și ursulețul cu ursoaica, și puiul de ciocănitoare cu mămica lui. Purtau cu ei niște găletușe improvizate din jumătăți de dovleac.
Cele două mămici își cerură iertare pentru că l-au gonit. Cei doi pui reușiseră să le povestească toată întâmplarea. Apoi s-au alăturat fluturașilor și cu gălețile i-au făcut un duș răcoritor celui mai bun arici din lume.
Ca o binecuvântare, cerul se acoperi de nori și începu curând să plouă liniștit peste bunătatea de pe malul râului.
