Autori: Mihaela si Medeea Dolha
Ilustrații: Medeea Dolha
S-a întâmplat odată, ca niciodată, nu foarte demult, într-o dimineaţă, la început de toamnă. Într-o pădure minunată, aşa cum sunt toate, de altfel, se afla un stejar falnic, rotat, cu ramuri mari şi bogate, şi cu o tulpină groasă, abia de o puteau îmbraţişa zece copii. Ei, în acest stejar îşi avea casa Bufi – bufniţa care nu dormea ziua, pentru că se îndrăgostise de soare şi de frumuseţea ce putea fi văzută în lume datorită lui.
Bufi stătea în acea dimineaţă în pragul scorburii sale pentru a se bucura de un nou răsărit, dăruit de soarele ce se ivea încet de după orizontul plin de macarale, ce umpleau oraşul, din depărtare, cu tot mai multe blocuri.
În timp ce soarele îşi împrăştia razele peste lume, s-a trezit uşor şi vântul pentru a le ajuta pe frunze să danseze mai uşor prin văzduh. Ei, dar şi ghindele voiau să danseze, aşa că au pornit una câte una din stejar către pământ. Dar oricine le-ar fi văzut şi le-ar fi auzit, şi-ar fi dat seama că sunt mai bune la cântat la tobe, decât la dansat.
Bufniţei însă i-a atras atenţia o ghindă verde ca un brotăcel, care chiar dansa pe o melodie doar de ea ştiută. Ghinda dansă preţ de câteva minute, apoi începu să se desfacă asemeni unui boboc de floare.
Pe cât de mari sunt ochii unei bufniţe, la Bufi se făcură de două ori mai mari de mirare. Ce i se arătă în faţa ochilor, nu mai întâlnise niciodată. Din ghinda dansatoare ieşi un pui de om. Când fructul stejarului înflori, băieţelul din el se înălţă şi privi speriat în jur. Bufi nu stătu mult pe gâduri – puiul de om era singur şi gol, iar soarele nu mai avea aşa multă putere încât să-l încălzească pentru prea mult timp – coborî la el.
– Bună vreme, copilaş! Se trezi bufniţa că zice în limba oamenilor, pe care nu-şi amintea să o mai fi vorbit vreodată. Eu sunt Bufi, tu cum te numeşti?
– Bună dimineaţa, răspunse copilaşul. Eu sunt Nimeni.
– Nimeni? Se miră pasărea. Dar acesta nu este un nume. Cine ţi l-a pus? Dar îmi povesteşti după ce găsim ceva să punem pe tine, uite că tremuri tot de frig.
Apoi Bufi scoase un sunet ciudat şi multe animale se adunaseră în jurul stejarului. Bufi luă cuvântul:
– Prietenii mei dragi, vă mulţumesc pentru că aţi venit atât de repede! Acest pui de om a apărut dintr-o lume pe care noi nu o cunoaştem. Nu ştim prea multe încă despre el, dar vom afla mai târziu, datoria noastră acum este să-l ajutăm. Cine are vreo idee cum să facem să nu-i mai fie frig şi foame?
Animalele se gândiră mult şi discutară, iar apoi s-au împrăştiat prin pădure şi în scurt timp reveniră la poalele stejarului. Unele aduceau clei de copac, altele răşină, altele pene căzute de la păsări sau smocuri de blană rămasă de la încăierarea vreunor animale. Veveriţele fuseseră cele mai în măsură să se ocupe de mâncare, aşa că aduseră, din rezervele lor pentru iarnă, alune şi fructe uscate.
Cu ajutorul răşinei şi a cleiului, smocurile de blana şi penele, au fost lipite cu maiestrie între ele, astfel încât să formeze o vestuţă ce-i atingea călcâiele băieţelului, iar din coajă moale de tei şi ramuri fine de salcie i-au improvizat o pereche de opinci pentru ca să nu-şi rănească picioruşele.
Când soarele se ducea deja la culcare, băieţelul era pregătit să înfrunte noaptea. Încălzit şi sătul, Nimeni putu să vorbească mai cu suflet:
– Vă mulţumesc pentru ajutor, spuse el..
– Cu mare drag, suflet mic! Şi acum să povestim, spuse şi Bufi. Cum adică te cheamă Nimeni şi de ce?
Băieţelul privi cum se adună mii de licurici pentru a-i lumina povestea. Era fascinat! Nu mai văzuse aşa ceva.
– Nu înţeleg ce este acela un nume? Nu ştiu despre ce vorbiţi.
Veveriţa luă cuvântul:
– Numele meu este Ria, fiecare fiinţă are un nume, iar tu nu ai unul. Nimeni înseamnă ceva care nu există, dar tu eşti aici, în faţa noastră. Cine ţi-a spus că eşti nimeni?
– Regina noastră… care este cea mai puternică, cea mai înţeleaptă, ea e singura care le ştie pe toate şi le poate pe toate. Ea mi-a spus că sunt un nimeni, pentru că nu mă pricep la nimic.
– Şi cum se numeşte ragatul din care vii, mă rog? Întrebă ursul.
– Nicăieri.
– Cum adică Nicăieri? Strigară în cor toate animalele mirate.
– Păi aşa a zis regina când am întrebat-o unde locuim. A spus:”Nicăieri”.
– Noi te vom lăsa să trăieşti alături de noi, dar nu putem să te strigăm NIMENI, trebuie să-ţi găsim un nume adevărat. Ştie cineva vreun nume de om?
Au căzut pe gânduri. Unele animale au văzut oameni prin pădure, dar care le vânau, deci nu au auzit decât: „Stai, că te prind!” Veveriţa, însă, spuse:
– Marc, este numele băieţelului care mi-a bandajat lăbuţa rănită, vara trecută. Am auzit-o pe mama lui cum i-a zis: „Marc, minune, ai făcut un lucru extraordinar! Ai demonstrat că eşti un copil cu suflet mare şi plin de bunătate!” Şi aşa şi este. Datorită lui astăzi sunt aici şi am putut să împart din proviziile mele.
– Ghinduţ, spuse şi iepuraşul, doar a ieşit dintr-o ghindă.
Şi astfel, i-au pus numele de Marc-Ghinduţ, iar el a rămas alături de animale.
Prima noapte a dormit lipit de familia de urşi, unde i-a fost cald şi bine, dar dimineaţă, s-a trezit tiptil şi s-a apucat de treabă. A adunat beţe mai groase, mai subţiri, ramuri stufoase, ramuri de salcie şi s-a apucat să-şi meşterească o căsuţă, în jurul tulpinii stejarului uriaş, aproape de Bufi, căci voia să aibă vecini de nădejde. În timp ce lucra cu măiestrie la coliba lui, s-a apucat de cântat, fără să-şi dea seama. Vocea lui angelică umplu pădurea, iar vieţuitoarele rând pe rând, începură să se trezească şi să iasă uimite de prin bârloguri, vizuini sau cuiburi. Bufi a ieşit şi ea zăpăcită. Soarele încă nu răsărise, iar căsuţa lui Marc-Ghinduţ era aproape gata. Arăta ca în poveşti. O şi făcuse inteligent: ridicată de la pământ, pentru ca nu cumva să se umple de apa, atunci când va veni ploaia. Bufi coborî la el:
– Bună dimineaţa, Marc-Ghinduţ şi spor la treabă!
– Mulţumesc frumos!
– Spune-mi te rog, ce făceai tu toată ziua prin ţara ta?
– Păi, făceam tot felul de lucruri din lemn: scaune, mese, leagăne, iar din ramuri de salcie împleteam coşuri. Şi în timp ce făceam acestea, scoteam sunetele pe care le-ai auzit mai devreme. Tare-mi place să adun multe cuvinte la un loc şi să le aud cum sună.
– Vai, băiete, băiete! Păi şi tu ai crezut-o pe regina voastră că eşti un nimeni şi că nu te pricepi la nimic? Păi ceea ce zici că faci tu în ţara ta, se numeşte tâmplărie, iar tu ai o meserie care se numeşte – tâmplar, iar ce scoţi tu pe guriţa ta minunată se numeşte cântat, iar pe deasupra tu mai ştii să compui şi versuri, asta fac poeţii.
– Ştiam eu că trebuie să aibă toate un nume pe lumea aceasta!
Bufniţa fu uimită.
– Ia stai aşa, tu, defapt, cum ai ajuns aici?
– Păi, am îndrăznit să merg la regina noastră, ea e singura care are nume şi să-i spun că eu uite fac asta şi asta, cum adică nu ştiu să fac nimic?Apoi i-am mai zis ca e dificil ca o ţară întreagă să se numească Nimeni, că nu ne putem înţelege nicicum. Aşa că s-a supărat pe mine şi m-a transformat într-o ghindă, apoi m-a aruncat peste zid şi aşa am ajuns aici.
Iarăşi un murmur învălui pădurea. Unde era ţara aceasta Nicăieri? S-au uitat pe harta bufniţei, nu era nimic. Au zburat păsările pe sus să vadă ce ţară are ziduri, dar nu era niciuna. Astfel, Ghinduţ a aflat că Nicăieri nu era singura ţară din lume. A aflat că locuieşte pe o planetă care se numeşte Pământ şi că nu e numai câmpie pe lumea acesta, ci sunt şi munţi, şi văi. Sunt mări şi oceane, nu doar râul lor fără nume. Apoi, spuse hotărât:
– Trebuie să mă întorc de unde am venit. Nu pot oamenii să trăiască în neştire, să creadă mereu că sunt inutili, pentru că nu este adevărat. Regina noastră este o mincinoasă! Trebuie să salvez oamenii şi ţara minunată în care locuiesc!
Bufi l-a privit cu drag. Acest pui de om, ajuns la ei la început de toamnă, era tare curajos şi era gata să caute ceva ce, aparent, nu exista. Dar cum să ajungă nicăieri? Cum să te porneşti când nu ştii unde? Când ştii că nu te aşteaptă nimeni? Cum? Atunci frunzele stejarului începură să fremete uşor, apoi, ca dintr-o poveste, în tulpină apăru o uşă imensă, cu geamuri. Unul dintre geamuri avea o mica spartură, cât să treacă o ghindă prin ea. Ghinduţ s-a apropiat şi a privit prin acea găurică şi a recunoscut în zare regatul din care venea.
– Acolo e Nicăieri. Acolo e cea mai frumoasă ţară, chiar dacă nu am mai văzut altele, cea mai frumoasă, dar şi cea mai plină de nedreptate. Nu poţi să ţii atâţia oameni în lanţurile necunoştinţei. Trebuie să mă întorc şi să le spun cât sunt de speciali fiecare. Vă mulţumesc din suflet pentru tot ajutorul! Nu vă voi uita niciodata!
– Stai aşa, zise Bufi, tu crezi că te las să mergi singur? Nici vorbă! Vreau să descopăr şi eu această lume nouă şi nu pot să pierd momentul când tu o vei reînnoi.
Dincolo de uşa stejarului se întindea o câmpie, cât vedeai cu ochii. Cu căsuţe din lemn, aşa ca într-o poveste cu pitici, alei cu flori în toate culorile, livezi cu pomi plini de roade bogate, care te îmbiau să le încerci gustul. Peste tot se vedeau oameni ieşiţi la muncă şi care, după cum arăta această mică şi frumoasă ţară, erau harnici şi pricepuţi. Ghinduţ nu stătu mult pe gânduri şi alergă spre primul om pe care-l zări în cale. Nu departe de intrarea în Nicăieri, un bătrânel îngrijea o grădină de trandafiri. Dacă ai fi zburat, ai fi văzut că straturile de flori erau plantate astfel încât formau o inimă, o stea şi chiar o felie de lună. Era o adevărată artă ceea ce făcea el acolo.
– Sărut mâna, bunicule şi spor la treabă! Spuse Ghinduţ vesel.
Bâtrânul se întoarse şi-l privi mirat. Nimeni nu-l salutase vreodată şi nici el nu salutase pe nimeni. Eu sunt Marc-Ghinduţ, pe dumneata cum te cheamă? Omul nostru, şi mai încurcat, spuse mai cu jumătate de gură.
– Sunt nimeni.
– Nimeni? Şi ce faci dumneata aici? Ce meserie ai?
– Eu? Păi eu nu fac nimic. Ce meserie să am, dacă nu mă pricep la nimic?
– Păi şi trandafirii aceştia cine i-a plantat? Cine i-a aranjat atât de fumos?
– Evident că eu, măi băieţaş, cine altul? Eu mă ocup de toţi trandafirii de pe aici. Am grijă să-i ud, să-i curăţ, să nu le lipsească nimic.
– Moşule, cum adică nu te pricepi la nimic? Dacă ştii să îngrijeşi trandafirii. Nu oricine ştie să facă acest lucru. Aşa că nu poţi să spui că nu te pricepi la nimic şi nu poţi să spui nici că te cheamă Nimeni. Nimeni nu există. Tocmai am aflat că oamenii când se nasc, părinţii le dau nume şi nu toţi poartă acelaşi nume. Apoi, am aflat că ,totuşi, mă pricep la ceva. Am aflat că sunetele multe pe care le scot pe gură , poartă numele de cântec, iar eu sunt un cântăreţ. Apoi faptul că ştiu să lucrez cu lemnul e o meserie care se numeşte tâmplărie, iar eu sunt tâmplar. Am aflat, de asemenea, că regina noastră ne-a ţinut până acum într-o minciună, pentru că fiecare dintre noi ne pricepem la ceva, fiecare dintre noi suntem cineva, altfel locul acesta nu ar fi existat şi nu ar fi arătat atât de frumos.
Bunicul avea ochii plini de lacrimi:
– Vrei să spui că trebuie să ne cheme diferit, nu Nimeni pe toţi? Păi, atunci, eu aş vrea să mă cheme bunicul Trandafir. Hai, te rog, să le spunem şi celorlalţi ce oameni minunaţi sunt şi să mergem şi la regină să vedem, ea ce se pricepe să facă.
Şi uite aşa , au pornit din poartă în poartă să le spună tuturor adevărul. Şi pentru că nimeni nu auzise de nume, până atunci, cofetăreasa îşi spuse Brioşica, cizmarul – Moş Papuc, croitoreasa – tanti Zdreanţă, tâmplarul – nenea Ciocan, moşul de la cramă – bunicul Strugurel, meteorologul – Moş Nouraş, profesoara – doamna Carte, şoferul – nenea Roată şi tot aşa. După ce vestea bună a ajuns la toţi oamenii, au făcut o adunare şi au decis să meargă la regină să afle şi de la ea, ce anume ştie să facă. Ei ştiau că regina este singura care le ştie pe toate.
Prima bătu la poarta palatului Brioşica. Doi bărbaţi înalţi şi puternici se aplecară asupra ei:
– Cine eşti şi ce doreşti?
– Sunt Nimeni şi am venit să-i aduc reginei nişte brioşe.
Unul dintre cei doi s-a dus să anunţe regina. Dar cum oaspetele a spus că e Nimeni, regina a fost nevoită să iasă singură la poartă, să vadă cine anume a venit.
– Bine v-am găsit, înălţimea voastră! Sunt Brioşica şi am venit să vă servesc cu bucate alese astăzi. Chiar, dumneavoastră ştiţi cum se fac brioşele?
– Nu, răspunse cu jumătate de gură, regina.
– Sărut mâna! Eu sunt moş Strugurel şi am venit să vă aduc must nou. Ştiţi cum se obţine? Se auzi de lângă Brioica, o voce de moş înţelept.
– Nu ştiu, răspunse şi mai încurcată regina. Observase că supuşii ei aveau nume şi nu înţelegea cum.
– Înălţimea voastră, numele meu e Moş Papuc. V-am făcut o pereche nouă de pantofi. Bănuiesc că dumneavoastră cunoaşteţi etapele prin care o bucată de piele ajunge pantof?
– Nu ştiu. Spuse din nou regina.
Doamna Aţă îi aduse o rochie superbă, domnul Cosmos s-a înfăţişat cu un elicopter, mătuşa Murătură adusese castraveţi muraţi, Aurel se gândi să-i dăruiască un inel din aur, iar Oglinjoară – o oglindă imensă, dar la aceeaşi întrebare pusă de toţi, cea care-i conducea şi le spusese că sunt nepricepuţi, avea acelaşi răspuns: Nu ştiu!
Ultimul se înfăţişă Ghinduţ, el avea în mână un scăunel din lemn bine şlefuit:
– Bine v-am regăsit, stăpână. Am venit şi eu cu un mic dar, dar mai înainte de toate daţi-mi voie să mă prezint: Sunt Marc-Ghinduţ. Este numele pe care mi le-au dat vieţuitoarele din pădurea minunată aflată dincolo de acest zid imens. Marc este un nume pe care-l primesc băieţeii în lumea adevărată. Ghinduţ vine de la ghinda în care m-aţi băgat. După cum bine ştiţi sau nu ştiţi, eu sunt tâmplar – mă pricep la meşterit lucruri din lemn, dar după cum aţi observat, nu mă cheamă nici Ciocănel şi nici Cui, precum îşi poartă numele ceilalţi supuşi, astfel ca să-ţi dai seama de la o poştă cu ce se ocupă. V-am adus acest mic scăunel, în speranţa că vă veţi aşeza pe el la această întâlnire şi vă veţi uita la noi, aşa, de la nivelul nostru. Să putem vorbi de la egal la egal, aşa cum suntem. Vedeţi dvs. că noi depindem toţi unul de celălalt: dacă Moş Papuc nu ar face pantofi, noi am umbla desculţi, dacă eu n-aş face geamurile, ne-ar bate vântul în casă, dacă moş Trandafir nu ar îngriji florile, ar fi aici o pustietate dureroasă. Deci, fiecare dintre noi este extrem de important şi toţi depindem unii de ceilalţi. Dar întrebarea noastră a tuturor este: Ce ştiţi dvs. să faceţi din moment ce ne-aţi spus că sunteţi atotştiutoarea şi atotputernică?
Regina se aşeză pe scaun şi se făcu mică, mică. Obrajii i se înroşiră ca para focului, iar ea era vizibil, pierdută. Cu buzele tremurânde spuse încet, aproape stins:
– Nimic. Nu ştiu să fac nimic, nu mă pricep la nimic din ce m-aţi întrebat…
– Şi, totuşi, sunteţi cea despre care noi toţi ştim că le puteţi şi le ştiţi pe toate. De ce?
Regina îl privi pe Ghinduţ cu neputinţă şi nu putu decât să răspundă:
– Când eram mică, părinţii mei îmi spuneau că nu este nimeni ca mine.
O linişte ciudată se aşternu peste toţi cei aflaţi de faţă. Deşi veniseră supăraţi şi gata să se răzbune, cumva, pe cea care i-a ţinut în neştiinţă atâţia ani, acum când îi vedeau neştiinţa naivă, o mare milă faţă de ea îi cuprinsese. Dintre toţi se desprinse Bufi, care până atunci urmări în tăcere toate discuţiile. Se aşeză aproape şi spuse.
– Bună ziua!Mă numesc Bufi!
Regina se sperie atât de tare, încât aproape că era să cadă de pe scăunelul adus de Ghinduţ.
– V-aţi speriat de o bufniţă vorbitoare? De ce? Mai ales, dacă l-aţi băgat pe Ghinduţ într-o ghindă, de ce v-ar surprinde faptul că eu vorbesc? E ceva firesc pentru vremurile acestea ciudate. Dar altceva voiam să vă spun eu. Ştiţi, nimeni nu este ca nimeni, toţi suntem speciali, toţi suntem diferiţi şi deosebiţi, nu contează dacă este vorba despre animale sau oameni, fiecare fiinţă vie şi fiecare lucru de pe acest pământ este irepetabil în felul său. Pentru fiecare părinte, copilul lui este cel mai deosebit, cel mai frumos, cel mai deştept. Nimeni nu se egalează cu el. Aşa este şi normal. Dar sunt câteva miliarde bune de oameni pe care nu-i egalează nimeni. Deci, părinţii dumitale au avut dreptate, doar că v-au lăsat să-i înţelegeţi greşit, v-au lăsat să creşteţi într-un egoism fără margini, în care nu contează nimeni, deşi datorită acestor oameni pricepuţi cu adevărat, aveţi o ţărişoară atât de minunată, de ce să nu acceptaţi faptul că fiecare dintre ei este un cineva? Că ei, fără să ştie, sunt pricepuţi la multe şi au făcut împreună o echipă minunată?
– Numai eu nu ştiu să fac nimic, nimic, nimic… se auzi vocea tot mai stinsă a reginei. Eu ar trebui să fiu o nimeni, iar voi, cei atât de minunaţi, în tot ceea ce faceţi ar trebui să fiţi în fruntea acestei ţărişoare pe care eu nu merit să o cârmuiesc.
Vreau să mă fac mică de tot şi să învăţ şi eu ceva, să pot să spun că mă pricep la ceva….
Acestea fiind spuse regina l-a lăsat în locul ei pe Ghinduţ, iar ea a renunţat la rochiile pompoase pe care le purta de obicei şi a pornit să înveţe de la cei mai pricepuţi oameni.
A încercat multe: florăria, cofetăria, tâmplărie, chiar a încercat să fie şi pilot de avion, dar nimic nu se lipea de ea, inima îi rămânea nemişcate, niciuna din activităţile pe care le încerca nu o impresiona în niciun fel…
Dar, într-o zi, trecu pe langă un câmp de floarea-soarelui, unde o mulţime de fetiţe şi de băieţei munceau să plivească buruienile. Când le văzu hăinuţele ponosite şi pe toţi desculţi, o podidiră lacrimile, de nu ştia ce i se întâmplă. Ea, cea care nu a plâns niciodată şi căreia nu-i păsa de nimeni, decât de ea, s-a trezit cu o durere în suflet pe care nu o mai simţise. Deşi nu o impresionase nimic din tot ce a încercat să înveţe până atunci, totuşi, faptul că a coborât cu picioarele pe pământ şi a interacţionat cu oamenii, a schimbat-o.
Ea fugi numaidecât la palat şi o căută pe croitoreasă numaidecât. O rugă să o înveţe şi să o ajute ca din toate rochiile ei scumpe să facă hăiniţe pentru copilaşii care au nevoie. Astfel sutele de rochii din mătase şi catifea se transformară sub mâinile ei, care deveneau de la o zi la alta tot mai dibace, în rochiţe, fustiţe, pantalonaşi şi cămăşi viu colorate şi vesele. Fericirea copiilor era de nedescris, dar şi a reginei la fel. Se simţea cel mai fericit om de pe planetă. Din acea zi, ea a simţit ce o face fericită şi împlinită cu adevărat.
– Şi ce te face fericită cu adevărat? O întrebă bătrâna bufniţă.
– Atunci când îi ajut pe ceilalţi. Atunci când îmi las imaginaţia să zboare şi pot să creez tot felul de hăiniţe minunate pentru cei care chiar au nevoie.
– Ţi-ai găsit menirea, draga mea! Acum te pricepi cel mai bine să ajuţi oamenii, ceea ce înseamnă că-i şi iubeşti. Bunătatea te reprezintă.
– Bunătate. Aşa vreau să mă cheme – Bunătate.
– Acum eşti vrednică să-ţi iei înapoi regatul şi să-l conduci cu bucurie, blândeţe şi înţelepciune, eşti pregătită, iar oamenii te iubesc.
– Multumesc, Bufi! Mai este ceva de făcut şi regina privi în zare. Zidurile înalte care ţineau izolată ţărişoara fără nume căzură, lăsând să se vadă în depărtare munţi şi mări, şi oraşe nesfârşite. Oamenii descopereau că nu sunt singuri pe lume. Ţărişoara aceea există şi astăzi – se numeşte Ţara tuturor meşteşugurilor. Este cea mai frumoasă pentru că în ea fiecare om este unul special, are un nume şi o mare pricepere la ceva anume. Ghinduţ a rămas să cârmuiască alături de Bunătate, dar nu a încetat niciodată să facă scăunele sau să împletească din rămurele de salcie coşuleţe. Dar mai ales, nu a uitat să cânte.
De acolo mă trag şi eu, iar priceperea este de a vă spune poveşti… şi-am încălecat pe-un nos şi v-am urat somn uşor, şi-am încălecat pe-un munte şi v-am urat vise plăcute!
