Cerul era senin. Nici un nor nu păta albastrul nesfârșit. Păsările ciripeau a primăvară peste tot. Bulinuța stătea întinsă pe spate și se odihnea. A grădinărit, așa cum se face primăvara. Era fericită că și-a plantat brăduțul, pe care-l îngrijise mult timp în balcon, iar acum i-a găsit un loc unde se simțea mai ca acasă.
Grădina ei se află pe un deal, aproape de cer, de unde orașul se vede ca o jucărie, iar avioanele par a fi plimbate de un copilaș în jos și-n sus, din când în când. A pus fetița și cireși, și vișini, a semănat cu mami, tati și bunicii în stânga și în dreapta, iar acum se odihnea. Întinsă pe spate admira cerul.
– Mami, mi-aș dori o rochiță de culoarea cerului acesta. Crezi că există?
Mama îi zâmbi cu drag și se apropie de ea. O sărută pe frunte dulce, dulce și-i răspunse:
– Și dacă nu găsim, minune, meșterim noi una.
– Nu, nu! Două. Una mie și una ție. Vreau să ne asortăm.
Tata puse hârlețul la locul lui și veni și el lângă fete:
– Gata! De acum așteptăm să ne trimită Dumnezeu ploiță, pentru ca să crească plăntuțele mari.
– Dar de ce ploaie, tati? Eu vreau cerul acesta senin, răspunse fetița, cumva întristată, dar interveni bunica:
– E nevoie și de ploaie, Bulinuțo. Plantele își iau hrana și apa din pământ. Dacă nu plouă, nu au putere. Fără ploaie nu crește grâul din care să facem pâinică, nu crește porumbul pentru mămăligă și nu se face ovăzul din care să-ți pregătească mami fulgii tăi cu lapte preferați.
– Și nici vișinele, nici căpșunile, nici castraveții cu sare? Întrebă Bulinuța alarmată.
– Nici.
Rămăsese îngândurată fata. Cum venea aceasta? Adică nici nu va mânca cireșe? Nici căpșuni? Nici nu va ieși pătrunjelul ei creț pe care l-a plantat ea cu atâta drag? Și nici floricelele multe, multe pe care le-a pus pe la toate colțurile? Nu-i ieșea la socoteală.
În zilele care au urmat, a privit altfel către albastrul cerului. Tot venea și-i turna ea, personal, apă brăduțului. A turnat și la zmeurică, și pe la bețișoarele pe unde trebuiau să iasă florile, iar cerul nimic. Tot aștepta să-și facă fata rochie după nuanța lui. Așa trecură vreo două săptămâni, în care Bulinuța a ținut locul ploii, dar nu era suficient. Natura avea nevoie de apă venită de sus. Multă, multă apă. Toată natura era secătuită. Apăruseră crăpături prin grădină, dar ploaia nu era nicăieri. Buliuța și familia ei, însă, nu renunțaseră, au udat în continuare. Tot trebuia să vină ploaia cândva.
Și iată că într-o dimineață, pe când fetița se uita după avioanele care zburau în depărtare, a simțit că i-a căzut ceva pe nas. Puse degetul, apoi îl luă să se uite la el. Doi ochi veseli și o gură până la urechi îi zâmbeau de pe vârful arătătorului drept:
– Bună dimineața, Bulinuțo! Eu sunt Pic-Pic și am venit să te salut.
– Pic-Pic? Adică ești o ploaie mică?
– Am venit să te felicit că ai dat dovadă de răbdare și că nu ți-ai abandonat plăntuțele. Mă bucur că ai un suflet atât de mare și că ai avut grijă de munca ta! Și-ți mulțumesc că mi-ai ținut locul! Nu-i ușor să uzi tot pământul. E nevoie de timp și de multă, multă răbdare.
Abia atunci Bulinuța privi către cer. Norii se adunau de peste tot.Simți cum frățiorii lui Pic-Pic îi udă fața unul câte unul. De bucurie începu să cânte în gura mare:
–Paparudă, rudă
Sari în sus și udă!
Udă cu găleata
Ca să crească fata!
Udă cu ulciorul
Să crească feciorul!
Țopăia prin ploia caldă, fără să se mai gândească la altceva, decât la plăntuțele ei care vor crește mari.
Ploaia liniștită a durat câteva zile. Apoi, iar s-a ivit soarele mândru. Pentru că de acum era nevoie și de căldură. Curând au încolțit și primele floricele din pământ, iar brăduțului i-au crescut primele frunze noi, semn că îi plăcea noua lui casă. Mama intră. Bulinuța alergă să o întâmpine. Peste câteva momente ieșiră amândouă în grădină, îmbrăcate în rochii albastre ca cerul… Pic-Pic zâmbi de pe un fir de iarbă și atunci fetița îl zări:
-Pic-pic, îți mulțumesc că ai adus ploaia! Uite cât de frumoasă e grădina mea!!!
-Cu drag, Bulinuțo! O să mai trec pe la voi…
